Valea Sihaștrilor – vatră sfântă de schimnicie

Pe Valea Secului, se știu patru chilii de sihaștri, dar în documente figurează șapte. Două sunt cunoscute: una la Sihla și alta la Schitul Nifon vechi. Alte două sunt în Poiana lui Coroi, unde e un loc de pelerinaj ”pentru cunoscători”, și o alta pe o pantă de munte, în partea de vest a Mănăstirii Secu.

„Am avut ocazia să cunosc și un sihastru contemporan, un călugăr pe care l-am luat de la Mănăstirea Sihăstria, unde venise pentru rugăciune și oarecare provizii. Mi-a zis că merge la «apartament» și nu știam la ce se referă, apoi, după ce l-am mai descusut, am aflat că este schimnic și merge în munte, la chilia sa. Locurile sunt păstrate, însă, cu foarte mare discreție, tocmai pentru a nu tulbura pe cei retrași în pustnicie. Valea Secului este una dintre cele mai vechi și neîntrerupte vetre de schimnicie din țară, este un loc sfânt, unde au nevoit generații de monahi. Cele două mănăstiri și schiturile sunt rodul acestor schimnici, care se adunau într-un loc pentru rugăciune comună. În acele locuri s-au și înființat primele lăcașuri de cult, bisericuțe mici, de la care s-au dezvoltat așezămintele actuale”, spune Vitalie Josanu, istoricul devenit singurul ofițer de poliție din Neamț, care în grijă patrimoniul cultural al județului.

Râpa lui Coroi – locul în care părintele Cleopa pășea desculț

Străjuită de mănăstirile Sihăstria și Secu, Râpa lui Coroi este un loc plin de mistere și de legende, călugării din vechime spunând că „odată așezat cu genunchii și grumajii plecați la rugăciune, nimeni nu te mai vede și nimic nu te mai atinge – nici gerul, nici foamea, nici bolile”. Părintele Cleopa avea obiceiul ca, atunci când intra în poiana lui Coroi – așa îi spunea el, ”poiană” – să se descalțe, pentru că pășea pe oseminte de mari cuvioși. În acel loc, s-au stins doi din cei nouă frați ai lui – rasoforul Vasile și monahul Gherasim Ilie – cu care s-a călugărit deodată, iar părintele, care a trăit 86 de ani, față de frații lui, care, amândoi, au plecat la Domnul la vârsta de 29 de ani, obișnuia să spună că a primit în dar și viețile lor.
În Poiana lui Coroi, s-a nevoit și Episcopul Ioan de Kiev, fugit de prigoana bolșevică. Avea un bordei tăinuit în pământ, în pădurea deasă dintre Schitul Sihla și Râpa lui Coroi, în adâncul muntelui. Fusese episcop vicar al Mitropoliei Kievului, prin anul 1915. Doi ani mai târziu, când s-a pornit curentul ateist, episcopul Ioan a părăsit pe ascuns Kievul, s-a îmbrăcat în haine civile și s-a refugiat, neștiut de nimeni, în România, traversând Nistrul noaptea, pe o scândură. Apoi s-a dus în părțile Olteniei și a intrat ca frate începător la Schitul Crasna, județul Gorj, prin anul 1920, de unde, după trei ani, a plecat, tot neștiut de nimeni, în Munții Sihlei. „În anul 1931, a fost întâlnit pe obcina Sihlei de către Arhimandritul Cleopa Ilie, pe atunci fratele Constantin, care păștea oile Mănăstirii Sihăstria, împreună cu fratele său, Vasile. Episcopul mergea pe potecă spre Sihla și în urma lui mergea un ierodiacon basarabean, care îi era ucenic. Episcopul s-a oprit o clipă și i-a spus ucenicului său în limba rusă: «Spune-i fratelui Vasile să se pregătească, că are de mers o cale lungă!». Diaconul a spus această profeție fraților Vasile și Constantin. Apoi episcopul a plecat cu ucenicul la Sihla la pustnicul Vasian. După șase luni, profeția sfântului episcop Ioan s-a împlinit, căci fratele Vasile s-a mutat la Domnul în luna mai, 1931”. (Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 589-590)

Părintele Cleopa a fost inițiat într-ale călugăriei lovind trei zile la rând o cioată, ca să fie întrebat, mai apoi, de starețul Ioanichie Moroi ”A zis ceva cioata? S-a plâns ea de frig? S-a plâns că n-are de mâncare?… Ei, de-acu’ înainte așa să faceți și voi, dacă vreți călugăria”. De la pilda cioatei au plecat șirurile întregi de călugări, care treceau toate cele 40 de zile ale Postului Paștelui, sub cerul liber, cu doar câțiva posmagi, din care gustau o dată în zi, sfios, ca din anafură.

În fiecare Post al Paștelui, cuviosul Caliopie Apetrei, devenit stareț al mănăstirii, era nelipsit printre marii postitori ai Sihăstriei, iar când a avut putere de decizie nu și-a dorit decât o chilie cu feresterele către Râpa lui Coroi, ca să vadă, în fiecare dimineață locul în care, căutându-se pe sine, l-a găsit pe Dumnezeu. Cine-l întreba de ce au dispărut marii duhovnici, primea răspunsul: ”Într-adevăr, nu mai avem duhovnici vestiți, dar nici credincioșii nu mai sunt cum erau odată”.

Sihăstria părintelui Cleopa

Părintele Cleopa s-a născut în comuna Sulița, Botoșani, la 10 aprilie 1912, fiind al cincilea copil din cei zece ai familiei Alexandru și Ana Ilie. Din cei 10 copii, cinci aveau să intre în monahism. În primele două luni după naștere, Constantin era tot timpul bolnav, plângea continuu și nu mânca mai nimic. Speriată că l-ar putea pierde, cum, de altfel, mai pierduse doi prunci, mama sa s-a dus la un duhovnic, care a sfătuit-o să-l dăruiască Maicii Domnului. Cu lumânare și prosop în mână, femeia l-a trecut pe sub icoană de 3 ori și i-a spus Maicii Domnului „Fă ce știi tu cu el”.

În iarna lui 1929, Constantin a intrat la Schitul Sihăstria, unde, vreme de 6 ani, a păscut oile, după care a fost chemat la armată. S-a întors la schit doi ani mai târziu și în 1942 a fost numit locțiitor de egumen. În iarna lui 1944, părintele Cleopa a fost, mai întâi, hirotonit ierodiacon și la diferență de doar o lună – numit oficial egumen al Schitului Sihăstria.

Trei ani mai târziu, odată cu ridicarea schitului la rang de mănăstire, părintele Cleopa devine arhimandrit. Rangul nu-l apără, însă, de „atenția” comuniștilor, care îi urmăresc atent cuvântările și nu ezită să-l ancheteze după fiecare predică despre conducători. Atunci, părintele ia decizia să se se mute, vreme de 6 luni, într-un bordei săpat în pământ, la 6 km de mănăstire. S-a întors ca stareț, dar la scurt timp a fost mutat la Slatina, Suceava, de unde s-a retras, din nou, în munți, după o anchetă a Securității. Doi ani s-a nevoit în Munții Stânișoarei, împreună cu părintele Arsenie Papacioc, iar în 1956 revine la Sihăstria, unde prinde cea mai cruntă perioadă de persecuție comunistă: 1959-1964. În baza unui decret, atunci au fost excluși din mănăstiri toți călugării mai tineri de 55 de ani și toate maicile de până în 50 de ani.

Părintele Cleopa a fost și el vizat, dispoziția autorităților fiind să fie dezbrăcat de haina monahală și să aibă domiciliu forțat în satul său natal. Ca mulți alți călugări, a refuzat să părăsească haina monahală și să părăsească mănăstirea. S-a retras, însă, în munți, pentru a treia oară, și și-a făcut un mic adăpost din lemn, pe culmea Muntelui Petru Vodă, unde a stat 5 ani. A revenit la Sihăstria în toamna lui 1964, unde a rămas încă 34 de ani, până a adormit întru Domnul. În tot acest timp, a povățuit, cu dragoste, mii de oameni care i-au călcat pragul, iar vorba sa celebră – ”Mânca-v-ar Raiul să vă mănânce” -, exprimă exact iubirea față de aproape.

După 3 luni, în care a repetat continuu cuvintele ”De acum mă duc la frații mei!”, părintele Cleopa a trecut la Domnul, pe 2 decembrie 1998. În ziua înmormântării, pe 5 decembrie, mulțime de credincioși din toată țara s-a adunat în cimitirul Mănăstirii Sihăstria, așezat în locul actual chiar de părintele Cleopa, după ce-a mutat rămășițele pământești ale călugărilor din cele trei cimitire existente până atunci.

Mormântul părintelui Cleopa a devenit loc de pelerinaj pentru credincioși. La sfârșitul anului 2005, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a anunțat că are în vedere deschiderea procesului de canonizare a Părintelui Cleopa și trecerea sa în rândul sfinților, în calendar, cu numele: Cuviosul Cleopa de la Sihăstria.

Cuvioșii de pe Valea Secului

Schitul Nifon vechi pare a fi cel mai vechi complex monahal de pe Valea Secului, anterior schitului dispărut al lui Zosima, amintit în documentele secolului XV și localizat undeva ”la gura Secului”. La Nifon vechi s-au descoperit urmele cuptorului pentru cărămidă și un depozit de cărămizi cu smalț, care se pot vedea și pe biserica Mănăstirii Secu, la decorarea brâului cu zimți.

„Ieroschimonahul Zosima este întemeietorul celei dintâi sihăstrii pe valea pârâului Secu, în a doua jumătate a secolului XVI. În tinerețile sale, Zosima (Zosin) era un mic dregător (vistiernicel) la curtea domnului Moldovei. Apoi, auzind de petrecerea unor sihaștri îmbunătățiți pe valea pârâului Secu, aproape de Mănăstirea Neamț, precum Prohor, Veniamin, Chiriac, Visarion, Ștefan, Spiridon, Atanasie și alții, a fost îndemnat de Duhul Sfânt să intre și el în nevoință călugărească. Deci, mult folosindu-se de sfințenia vieții acestor cuvioși părinți și văzând că nu au în apropiere nici o biserică în care să slăvească pe Hristos, și-a vândut toate averile sale ce le avea și a întemeiat pe valea Secului primul schit numit «Schitul lui Zosima», cu hramul «Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul». În acest schit a primit îngerescul chip al schimniciei și fericitul ctitor Zosin, primind numele de Zosima.

Nevoința cuviosului Zosima și a ucenicilor săi ajungând cunoscută până la voievodul Moldovei, Alexandru Lăpușneanu, acesta a înzestrat schitul cu câteva danii și hotarnice, între anii 1555-1568. Astfel, bineplăcând lui Dumnezeu și povățuind această sihăstrie peste 20 de ani, a adunat în jurul său o obște de 30 de sihaștri care slăveau pe Hristos ziua și noaptea. Unii dintre aceștia erau luminați cu multă învățătură duhovnicească, precum ieroschimonahul Dosoftei, devenind renumiți dascăli și povățuitori de suflete.

Ajungând la adânci bătrâneți și lăsând pe Dosoftei egumen în locul său, Cuviosul Zosima s-a săvârșit cu pace și a fost așezat lângă biserica zidită de el” (Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 172-173).

Înainte de întemeierea schitului lui Zosima, pe vremea când exista, se pare, Schitul Nifon vechi, pe valea „Pârâului Săc” au existat comunități de trei-patru sihaștri, care se nevoiau în post și rugăciune și se duceau la schit doar de sărbători, ca să asculte slujba și să fie împărtășiți cu Sfintele Taine.

„Valea Secului este un loc minunat, pitoresc și de intensă viață duhovnicească”, este de părere comisarul Vitalie Josanu. „De aceea, sfârâitul grătarelor și muzica dată la uzura maximă a difuzoarelor sunt grotești, nefirești și agresive, raportate la întreaga încărcătură a locului.

Este un centru important de pelerinaj, ieșit cumva de sub atenția Primăriei Vânători Neamț, depășită total de situație. Parcă te umflă râsul să vezi peste Ozana, sub pod, la capătul satului, cu pădure de jur-împrejur, un parc însăilat cu o căruță de bani europeni, iar pentru proiecte de valorificare turistică a acestor minunate locuri – criză mare de inspirație. Dacă facem o comparație între Agapia și Văratec, unde satele colcăie de pensiuni, cu Vânători Neamț, parcă oamenii sunt încurajați să râmână în veci slujbașii Mănăstirii Neamț. N-au pământ, n-au pădure, iar meșteșugurile de odinioară sunt la pământ. Până și siropurile de brad, dulcețurile și șerbeturile sunt pregătite și vândute mai ales de oamenii de prin Leghin și Pipirig”.

Cuviosul Pavel Sihastrul, duhovnicul Teodorei de la Sihla

În a doua jumătate a secolului XVII, cuviosul Pavel, care era sfetnic și duhovnic al tuturor sihaștrilor, a fost cel care a dus-o pe Teodora în Munții Sihlei și a lăsat-o într-o colibă părăsită. Acolo se ducea, din când în când, să-i ducă pesmeți și s-o împărtășească.

Mai târziu, ieroschimonahul Pavel s-a retras și el în pustie, în pădurea dintre Sihla și Râpa lui Coroi, în locurile în care se spune că nimeni nu are puterea să descopere bordeiele sihaștrilor. Despre cuviosul Pavel se spune că ar fi trecut la Domnul, în timp ce se afla în rugăciune, sub o stâncă, iar vreme de două secole nimeni n-a găsit osemintele sale.

Abia în vara lui 1930, la 20 iulie, ierodiaconul Cristofor, care a adormit în drum spre schit, l-a visat pe cuviosul Pavel spunându-i să meargă 100 de pași la dreapta și acolo, sub stâncă, lângă tulpina unui brad, să-i găsească „trupul neîngropat”. În același vis, cuviosul Pavel i-a spus părintelui Cristofor să-i îngroape osemintele, dar craniul să-l poarte cu el toată viața, „de binecuvântare”.

Ierodiaconul Cristofor a urmat întocmai spusele cuviosului, a dus capul la Mănăstirea Sihăstria, unde s-a slujit trei zile la rând Sfânta Liturghie, apoi s-a reîntors în pustie și nimeni nu l-a mai aflat niciodată.

Grota Sfintei Teodora – minunea rugăciunii

Pomenită în fiecare an, pe 7 august, Prea Cuvioasa Teodora de la Sihla a sihăstrit mai întâi în coliba părăsită în care a dus-o duhovnicul ei, pentru ca, apoi, să se mute în peștera în care a și fost îngropată. Teodora s-a născut în Vânători Neamț, iar tatăl ei – care păzea Cetatea Neamțului și făcea arme pentru ostași – a căsătorit-o împotriva voinței ei. Căsnicia s-a sfârșit repede, prin acordul ambilor soți, care au decis să-și închine viața lui Dumnezeu. Teodora s-a dus la Schitul Vărzărești-Vrancea, unde a rămas câțiva ani, până au năvălit turcii și au dat foc schitului. Cuvioasa s-a retras în munți împreună cu stareța ei, schimonahia Paisia, lângă care a stat până a trecut la Domnul. Abia după aceea s-a retras în pădurile din jurul schiturilor Sihăstria și Sihla.

A urmat întocmai vorbele duhovnicului ei Pavel, care a sfătuit-o să rămână uitată de lume numai dacă poate îndura foamea, frigul și viața aspră, în rugăciune zi și noapte. După ce Cuviosul Pavel a răposat, Teodora a rămas cu totul singură, pentru că nimeni altcineva nu mai știa locul în care se nevoia. Cuvintele sfinților părinți spun că, atunci când au năvălit turcii, au ajuns până la Sihla și au descoperit-o pe Cuvioasa Teodora în peștera ei. Atât s-a rugat la Dumnezeu să n-o atingă păgânii, încât stânca din fundul grotei s-a crăpat ca prin minune, iar ea a avut unde se adăposti.

Ultima parte a vieții Cuvioasei Teodora s-a scurs în singurătate deplină. Doar păsările cerului veneau să-i aducă puține firimituri de pâine de la trapeza Schitului Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci, loc care este denumit ”Fântâna Sfintei Teodora”. Când a simțit că i se apropie sfărșitul, sfânta s-a rugat aprig la Dumnezeu să-i trimită un preot care s- o împărtășească și așa s-a făcut ca egumenul schitului să vadă păsările cărând pâine în cioc și să trimită doi frați să vadă unde anume se duc. „Călăuziți de mâna lui Dumnezeu, frații au ajuns noaptea aproape de peștera Sfintei Teodora și au văzut-o cum se ruga cu mâinile înălțate spre cer, învăluită în lumină de foc”, se arată în povestea vieții Sfintei Teodora, scrisă de slujitorii lui Dumnezeu. „Atunci, înfricoșându-se, au strigat, iar Cuvioasa i-a chemat pe nume, le-a cerut o haină să se acopere, căci era goală și le-a poruncit să coboare la Sihăstria și să aducă un duhovnic ca s-o împărtășească cu Trupul și Sângele lui Hristos.

Călăuziți de o lumină cerească, frații au mers repede și dimineața au adus la peșteră pe ieromonahul Antonie și ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine. După ce Sfânta Teodora și-a făcut cuvenita spovedanie și și-a destăinuit viața, ostenelile și ispitele ei, a rostit Crezul, s-a închinat, a primit dumnezeieștile Taine și, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate, și-a dat duhul în mâinile Lui. Apoi, părinții au făcut slujba înmormântării și au îngropat sfântul ei trup în peșteră. Aceasta s-a petrecut în al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea.

Trupul Sfintei Teodora a rămas tăinuit în peșteră până după anul 1830, când familia domnitorului moldovean Mihail Sturdza, care a reînnoit Schitul Sihla, a așezat moaștele ei în racla de preț și le-a depus în biserica schitului spre închinare. Apoi, zidind o biserică nouă la moșia lor din satul Miclăușeni-Iași, le-a adus în această biserică și multă lume venea aici spre închinare, primind ajutorul Cuvioasei. În anul 1856 familia Sturdza a convenit cu conducerea Mănăstirii Pecersca din Kiev să le dăruiasca sfintele moaște, în schimbul unor veșminte preoțești și arhierești, ceea ce s-a făcut. Așa s-au înstrăinat moaștele Sfintei Teodora din patria ei și se păstrează în catacombele de la Pecersca, așezate în raclă de mult preț, pe care scrie aceste cuvinte: Sfânta Teodora din Carpați”.

Cristina MIRCEA