În județul Neamț, au trăit trei cuvioși cu numele de Chiriac, doi dintre ei cu ani de sihăstrie, în post aspru și în rugăciune ”zi și noapte”, și unul preocupat de acte de binefacere, dar toți demni să fie pomeniți în rândul marilor nevoitori din Moldova. În ordine strict cronologică, primul trebuie pomenit Sfântul Chiriac de la Tazlău, urmat de cuviosul Chiriac de la Bisericani și de cuviosul Chiriac Nicolau, fost stareț al Mănăstirii Neamț.
De mic copil, la slujbe, la Tazlău
Mănăstirea Tazlău, cea mai neglijată din ctitoriile lui Ștefan cel Mare, adăpostește mormântul Sfântului Chiriac, care are data de 9 septembrie drept zi de pomenire. Este posibilă, însă, și varianta ca mormântul să conțină doar o parte din moaște, părintele arhimandrit Ioanichie Bălan susținând în ”Patericul românesc” ipoteza conform căreia moaștele sfântului au fost luate de săteni, din motive de siguranță: ”Spre sfârșitul secolului XVII, abătându-se asupra Moldovei grele primejdii și pădurile umplându-se de oameni în bejenie, moaștele Sfântului Chiriac s-au împărțit între credincioși, după tradiție, pentru a nu fi profanate de păgâni. Astfel, peștera de pe Muntele Măgura s-a lipsit de un odor sfânt ca acesta”.
Despre cuviosul Chiriac se știe că s-a născut la sfârșitul secolului al XVI-lea în satul Mesteacăn, a crescut mergând la slujbele de la Mănăstirea Tazlău și a intrat în obștea călugărească de foarte tânăr. Tot de foarte tânăr, s-a retras într-o peșteră din Măgura Tazlăului, unde a stat în pustnicie zeci de ani, împreună cu alți sihaștri, în frig cumplit și ”în privegheri de toată noaptea”. După ce-a dobândit darurile vindecării prin rugăciune curată și al izgonirii demonilor, și a devenit căutat de mulțime de oameni, a ajuns la măsura desăvârșirii pe care și-o dorea din tinerețe. În același timp, conștient de rolul său de apărător al dreptei credințe, a înălțat pe munte, alături de chilia sa, un mic altar de rugăciune, unde se ruga împreună cu ucenicii săi și unde-i mărturisea pe credincioșii veniți, din toate părțile, să primească binecuvântare.
Despre Sfântul Chiriac se spune că obișnuia să mănânce doar o dată în zi, după apusul soarelui, iar noaptea o petrecea priveghind, ațipind doar două-trei ore pe un scaun, pentru odihna trupului.
”Și atât monahii, cât și credincioșii de rând îl căutau, minunându-se de blândețea și înțelepciunea sa, și pe mulți a îndreptat pe calea cea dreaptă, risipind cursele vrăjmașilor și aratându-se făcător de minuni încă din timpul vieții. El este considerat ctitorul duhovnicesc al Mănăstirii Tazlău, pe mulți călugări folosind cu pilda vieții sale curate. Trece la Domnul în jurul anului 1660, având mormântul în pridvorul bisericii mănăstirii. (…) Mulți călugări și pustnici s-au mântuit prin rugăciunea și povățuirea sa blândă. Avea darul tămăduirii și îndrăzneală la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, căci se spune că și demoni scotea din oameni, după unele tradiții. Pentru viața sa de sfințenie a fost cinstit de călugări și credincioși dintotdeauna. Totodată, putem aminti de Cuviosul Chiriac, care a fost pictat cu aureolă, în urmă cu câțiva ani, pe peretele nordic din Catedrala Veche Mitropolitană «Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și Cuvioasa Teodora de la Sihla» din Iași, ca o anticipare a canonizării sale oficiale de către Biserica Ortodoxă Română. Drept mărturie a viețuirii sale sfinte și minunate este aceea că după moarte (1660), trupul fiindu-i dezgropat, după rânduiala strămoșească, a fost găsit nestricat. Se spune că se făceau minuni la mormântul său” – Doxologia.ro.
Peștera Sfântului Chiriac de la Bisericani – adăpost pentru ”paznicii” sanatoriului
Sfântul Chiriac de la Bisericani, care este prăznuit în ziua de 1 octombrie, împreună cu Sfântul Cuvios Iosif de la Bisericani, conform unei hotărâri a Sfântului Sinod din anul 2008, a trăit la începutul secolului al XVII-lea, într-o obște care, la vremea aceea, număra peste 100 de monahi. La fel ca Sfântul Chiriac de la Tazlău, a optat pentru o viață aspră și s-a retras într-o peșteră din Muntele lui Simon. În ”Patericul Sfinților din Moldova”, datat 1888, este scris că: ”În anul 1660, preacuviosul părintele nostru Chiriac, din tânără vârstă îmbrățișând viața monahicească, în sfânta Mănăstire Bisericani, și sporind întru adâncă smerenie și întru îndelungă răbdare și iubind sărăcia lui Hristos de bunăvoie, s-au îndepărtat cu totul de petrecerea cea împreună cu oamenii și s-au sălășluit prin munți și prin stâncile cele înfricoșate de pe lângă râul Bistrița și acolo, cu trupul gol, s-au nevoit în singurătate, în ger și în arderea soarelui, șasezeci de ani, până la sfârșitul său, și se serbează la 31 decembrie”.
Deși este considerat unul dintre cei mai mari sihaștri ai neamului românesc, Sfântul Cuvios Chiriac de la Bisericani nu este tratat cu respectul deplin care i s-ar cuveni. Peștera în care s-a nevoit 60 de ani și în care s-au păstrat o vreme moaștele sale – până ce s-a construit un paraclis – este, acum, neglijată, din păcate. Nu există niciun indicator, la vreme de iarnă nimeni nu se aventurează până acolo, zăpada fiind intactă luni în șir, și – în asemenea condiții prielnice – cățelele care s-au pripășit prin curtea sanatoriului au găsit un loc numai bun să-și crească puii. Desigur, chilia ar fi meritat demult clasată în patrimoniul cultural, însă până acum nimeni nu s-a ocupat să facă vreun demers.
În schimb, paraclisul cu hramul ”Acoperământul Maicii Domnului” este mult mai frecventat de credincioși, în toate zilele anului, poate și pentru că este exact lângă drum și se bucură de faima icoanei din copac, despre care se spune că a fost găsită în scorbura unui stejar de Cuviosul Iosif și de alți trei călugări cu care voia să plece la Muntele Athos. Mulți credincioși au auzit că icoana ar vindeca bolile de plămâni și poate din acest motiv mușcă direct din lemn, astfel că astăzi este brăzdată de urme de dinți.
”Eu am intrat în paraclis și nu era nimeni, nici măcar măicuța supraveghetoare, așa că am luat icoana și m-am dus direct la chilia ei”, a povestit comisarul Vitalie Josanu, ofițerul care se ocupă cu patrimoniul cultural al județului. ”La început, a spus că a plecat la masă și a lăsat descuiat și pe urmă m-a întrebat mirată cum de-am luat icoana. Simplu, cum putea s-o ia oricine! Nu contează neapărat valoarea ei, ci faptul că a lăsat-o fără protecție. Sper că a înțeles”.
Paraclisul care adăpostește celebra icoană, dar și o parte din trunchiul stejarului a fost ridicat în 1998 și sfințit un an mai târziu, când s-au împlinit 500 de ani de la descoperirea făcută de călugări. Aerul modern pare nepotrivit cu vechimea legendei, iar iconostasul din PVC nu ar fi avut ce să caute într-un asemenea loc. Credincioșii nu observă neapărat discrepanțele și se adună, cu evlavie, într-o procesiune care se face pe 1 octombrie până la chilia Sfântului Chiriac, care este prăznuit în această zi din an, împreună cu Sfântul Iosif.
Arhimandritul Chiriac Nicolau – iubitor de carte și de biserică
Arhimandritul Chiriac Nicolau, rămas în memoria public datorită actelor sale de binefacere, s-a născut la Piatra Neamț, în 1839, a fost fiu de preot (tatăl său slujea la Biserica Precista) și a învățat carte la Mănăstirea Secu. S-a călugărit de tânăr și a fost trimis cu ascultare la Mănăstirea Neamț, de unde a plecat pe front la Războiul de Independență din 1877-1878.
A fost confesor al brigăzii de ostași din Garnizoana Galați și ordonanța unui general, care avea să-i lase o mică avere pentru fapte caritabile. După încheierea războiului, a lucrat ca revizor al bisericilor din Dobrogea, unde a reușit să înlocuiască limba slavonă cu cea română și a fost primul călugăr decorat de regele Carol I cu ”Steaua României” în grad de cavaler.
După ce s-a întors la Neamț, a îndeplinit întocmai dorința generalului și a investit banii în repararea bisericilor din preajma mănăstirii, dar și în construirea unei școli în satul Vânători, în anul 1895. Doi ani mai târziu, a donat școlii o bibliotecă de 5.000 de volume, întru ”luminarea copiilor neștiutori de carte”. Cu aceeași dragoste, s-a aplecat și asupra bolnavilor și a donat bani Spitalului Târgu Neamț, pentru îmbunătățirea condițiilor în care erau tratați cei suferinzi.
Din anul 1890, când a fost făcut duhovnic și arhimandrit în obștea Mănăstirii Neamț, până în 1907, când a plecat la Domnul, arhimandritul Chiriac a mărturisit și a îndreptat deopotrivă oameni de rând și călugări și s-a ostenit să le fie de folos celor aflați în nevoie.
Cristina MIRCEA