EXCLUSIVITATE Dorel Vișan: ”Trăim o civilizație mizerabilă”

Pe Dorel Vișan nu este foarte simplu să-l găsești dispus a da interviuri și, cu atât mai puțin, să-l descoperi prin toate locurile pe unde se preumblă. L-am ”încolțit” într-o seară foarte caldă de vară pe meleagurile Oneștiului, unde venise însoțit de Bogdan Ficeac, scenaristul filmului ”Magnatul”, și Șerban Marinescu, regizorul ecranizării ”Cel mai iubit dintre pământeni” sau ”Doar cu buletinul la Paris”, unde, așa cum ne-a obișnuit, marele actor a făcut roluri memorabile. Nu mică a fost surpriza de a o reîntâlni, tot acolo, și pe Draga Olteanu-Matei. Dar după ce se înfăptuise interviul, așa că orice ”pilă” sau lobby au fost excluse. Lejer, relaxat și îndatoritor, maestrul Dorel Vișan se dovedește a fi un partener de conversație ideal, eliberat de clișee și de crispări emoționale. Curtat intens de mass-media – și sătul de stereotipurile acesteia -, maestrul ține să convenim de la bun început că vom evita prelungile referiri la biografie și ne vom concentra pe aspectele definirii ființei umane, ale societății în general, ale problematicii umane și a sensului existenței; unde se încadrează, de altfel, și arta teatrală. E un teritoriu care îl fascinează și mai atenuează astfel lehamitea profundă și nedisimulată față de imaginea lumii acesteia, în care suntem nevoiți să viețuim și pe care ne străduim, cu umilele noastre puteri, a o îndrepta pe calea cea bună.

E o lume pe care nu trebuie să o iei în serios

– Stimate maestre Dorel Vișan, așa cum am convenit, nu vom bate pasul pe loc, enumerând etapele tumultoase ale vieții dumneavoastră. Dar nu putem ocoli debutul dumneavoastră în film. Pentru că, orice s-ar spune, ați făcut mai multe roluri pe ecran decât pe scenă.

– Toată lumea leagă debutul meu de ”Păcală”.

– Cu toate că ”Păcală” este al doilea film al dumneavoastră…

– Așa este. Pentru că, de fapt, eu am debutat într-un film care se numea ”Trecătoarele iubiri”, un film al unei mare doamne, Malvina Ursianu. Ea venise să filmeze la Cluj, cu regretatul George Motoi, care nu demult a părăsit lumea asta, și m-a văzut într-un spectacol. (Din păcate, oarecum straniu și neliniștitor, regizoarea Malvina Ursianu avea să se săvârșească din viață la numai cinci ore de la momentul convorbirii noastre – n.a.)

– Pentru că veni vorba… Ați rămas fidel Teatrului Național din Cluj.

– Da, am rămas fidel acelui teatru, care, pe atunci, era foarte bine organizat, cu un colectiv foarte puternic și foarte bine condus de către Vlad Mugur, și el un mare regizor. Așa se face că mulți veneau de la București și căutau oameni noi, oameni talentați. Era în folosul filmului. Și în folosul artei.

– Și cum, în asemenea împrejurări propice, nu ați fost tentat să mergeți la București?

Nu pot să spun că nu am fost tentat, dar n-am putut ajunge. Când am vrut eu, n-au vrut ei și când au vrut ei, n-am mai vrut eu. Pentru că deja era târziu. Știu că de la Piatra Neamț au plecat foarte mulți actori, pe care i-am apreciat și cu care am fost, cum sa spun?, în prietenie. Piatra Neamț a fost o adevărată pepinieră. Dar și Clujul a fost, însă Clujul, fiind un teatru puternic, actorii rămâneau de obicei acolo.

– Ați reformulat realitatea, lumea, pe scenă. Cum vedeți lumea de astăzi?

– E o lume pe care nu trebuie să o iei în serios. Dacă o iei în serios, te sinucizi. Îți pui unghia-n gât, cum se zice.

– Iată că am aflat cum ați debutat în film.

– În film debutezi cu fiecare rol. Este un fel de a recreea destinul într-o formă artistică.

Trăim acum o epocă total relaxată

– Eu, spre deosebire de alții, care vă confundă cu rolul din ”Senatorul melcilor” sau acela din ”Cel mai iubit dintre pământeni”, mă consider mai nuanțat. Și tocmai din această pricină cred că unul dintre cele mai mari roluri pe care le-ați făcut în film e cel din ”Iacob”, în regia lui Mircea Daneliuc.

– În ”Iacob”, am avut avantajul unui text foarte bun, datorat lui Geo Bogza, și aportul unui regizor foarte bun.

– Strigi și nu te aude nimeni. Cumplit!

– Este situația omului în condiții de limită. Aici funcționează actorul important. Momentele limită ale omului sunt fundamentale. Și aici asta era. Dincolo de raportarea omului la el însuși.

– Ați amintit de textul lui Geo Bogza. Stau și mă întreb câți dintre tinerii de astăzi știu că a existat un scriitor cu acest nume.

– Mulți nu știu nici că a existat filmul ”Iacob”. Vreau să-ți spun că am discutat cu niște studenți de la școala de teatru de astăzi și i-am întrebat dacă ei nu au o bibliografie filmică și mi-au răspuns: ”Avem… hm!” Aici este problema: lumea se relaxează și nu reia ceea ce creează fundația, ceea ce creează viața de fapt și ceea ce omul ar trebui să fie. Vedeți, trăim acum o epocă total relaxată.

Libertatea nu poate funcționa fără lipsa de libertate

– Cineva vă caracteriza… Destul de nemilos, recunosc. Dacă nu vă supărați, pot să citez.

– Nu, nu mă supăr!

– Cu voia dumneavoastră, așadar: ”… este un nostalgic, poate chiar un socialist anacronic, un patriot feroce, cu instinct de naționalism pașoptist”. Vă regăsiți în această caracterizare? Cu atât mai mult cu cât ați afirmat în mai multe rânduri că sunteți un adept al socialismului democratic.

– Da, e adevărat! Și ăla va fi și viitorul lumii, în credința mea. Sau se va distruge totul. Trăim o civilizație mizerabilă.

– Nu vi se pare că sunteți cam dur?

– Nu, nu! Nu sunt destul de dur! Să nu uităm că viața trece. Păunescu o spunea frumos într-o poezie. Deci, viața trece și, așa cum spunea artistul, omul pleacă din această lume și nu i se va cunoaște nici mormântul. Or eu, la școala pe care am făcut-o, dascălii pe care i-am avut, familia în care am crescut, satul care m-a ocrotit, universitatea care m-a format… toate m-au învățat că omul, dacă nu e folositor cuiva, nu e nimic. De aceea, eu am lucrat tot timpul pentru a fi util cuiva, de a fi folositor cuiva. Și cel mai folositor poți fi prin artă, poți fi folositor sufletului omului, care tot timpul este în căutare, tot timpul este în neliniște, tot timpul este în lipsă de înțelegere și în confuzie. Și în durere, ca să spun așa. Pentru că viața este suferință, viața este durere. Iar izvorul durerii este dorința. Și atunci trebuie să stăpânești dorința, pentru ca și durerea să se atenueze. Zicea o prietenă de-a mea, ziaristă: ”Dorel Vișan a făcut o școală normală. Da, am făcut o școală normală, care te învăța să te pregătești pentru viață. Ei, asta lipsește astăzi. Noi nu ne pregătim generațiile care vin pentru viață. De fapt, nu le pregătim pentru nimic. De aia spun că nu-s destul de dur cu această lume care pune în pericol însăși condiția omului. Noi nu ne mai dăm seama, pentru că am intrat în vria asta a unei libertăți înțelese total greșit. Libertatea nu poate funcționa fără lipsa de libertate. Sunt ca doi frați siamezi cu două inimi, dar cu aceeași coloană.

– Pricep, dar sunt întrucâtva contrariat. Pentru că, în ciuda afirmațiilor despre rolul învățător al școlii, undeva v-ați asumat o replică a personajului principal din ”Magnatul”, care suna așa: ”Nu-mi pare rău că mor, dar îmi pare rău că nu m-am priceput să trăiesc”.

– Dom’le, eu replica asta am auzit-o mai întâi la o călugăriță. Eu am fost atent în jur. Actorul modern nu mai are această calitate, din păcate. Actorul ar trebui să fie un depozit de informații. Auzi un lucru pe care ai să-l folosești peste treizeci de ani, de pildă. În cazul ăsta, personajul din ”Magnatul”, lovit de o boală incurabilă, constată că și-a petrecut întreaga viață alergând după bani. Și acum banii nu-i mai foloseau la nimic. E vorba de relațiile dintre oameni. Mor relațiile care se bazează pe iubire și pe răspundere. Nimeni nu mai are răspunderea cuvintelor pe care le spune. Din păcate, nici măcar actorii.

Cine taie frunze la câini?

– Înainte, la terminarea celebrului – îi putem spune așa – Institut de Teatru, actorii primeau repartiții la teatrele de stat. Astăzi ce se întâmplă? Sunt foarte mulți actori și face fiecare ce poate.

– Taie frunză la câini.

– Poate că unii așa fac. Dar sunt și unii care încearcă virtuțile acelor inițiative independente.

– Încearcă, dar această exersare de vocație – eu mă feresc mereu să spun că este o meserie – nu se poate face fără Dumnezeu, ca să zic așa. Omul fără Dumnezeu nu poate să se conducă singur. Nu are această putere. Așa este construit. După ce a păcătuit fundamental când a încălcat porunca lui Dumnezeu, omul a devenit o ființă cu foarte multe slăbiciuni. Și atunci merge mai degrabă spre slăbiciunile lui, spre partea mizerabilă a lui și mai greu se înalță spre partea lui vitală, spre partea lui de esență, spre partea lui sublimă. Pentru că omul întruchipează și sublimul și mizeria. Și atunci actorul – care este și el om – nu intră într-un colectiv unde i se propune un plan cultural, un plan de pregătire și de formare, asemeni ucenicilor și calfelor care preluau meșteșugul maiștrilor și al celor pricepuți.

– Unde să fure. Meserie, evident.

– Da, e un termen și ăsta. Îmi amintesc că, în tinerețe, stăteam acolo, la arlechin, și furam din măiestria actorilor mari. Acum, majoritatea artiștilor tineri are impresia că lumea începe cu ei. Nu se poate construi nimic pe gol. Trebuie să ai o bază. Nu se poate numi cultură decât aceea care poate dialoga cu strămoșii. Deci nu poți să nu ții cont de ceea ce au făcut cei de dinaintea ta. Marea provocare a zilelor noastre este aceea de a ști cât să respecți din ce a fost și cât să inovezi. Trebuie să știi cum să faci echilibrul perfect între trecut și prezent, pentru a nu distruge nici trecutul, nici prezentul. Sigur că lumea nouă are altfel de informații, are alt fel de a gândi, nu mai bate la telegraf, are telefon. Acesta din urma este și în favoarea, și în defavoarea lui. Adică ceea ce-l informează pe om aceea îl și distruge. Și atunci actorii – că de aici am pornit – se formau într-un cadru organizat de un mare regizor, de un mare actor, de un mare director de teatru, care încadrau oamenii într-o anumită propunere. Ei, săracii, astăzi fiind de capul lor, jucând prin poduri, prin garaje, prin pivnițe, fac cum cred. Dar nu e așa. Trebuie să faci așa cum te îndeamnă inima și mintea ta. Or, dacă nu te ajută cineva să intri pe acest făgaș, nu poți face lucruri care să-l facă pe om să se regăsească. Cineva spunea că motorul lumii este tocmai răul. De aici rezultă problema conștiinței. Omul trebuie să se regăsească. Dar trebuie ajutat să se regăsească; de cineva.

Noi trebuie să facem bine ceea ce au făcut bine, odată, alții

– Acel cineva este cumva, printre alții, statul?

– Un stat care se respectă trebuie să aibă un program al statului. Și un partid care se respectă trebuie să aibă același lucru. Aici e marele nostru necaz. I-am batjocorit pe comuniști că făceau planuri cincinale. Dar nu se poate să n-ai un plan. Eu îmi amintesc, de pe vremea când eram copil, că taică-miu, seara făcea planuri pe-a doua zi. Asta se întâmpla în familie. Duminica, oamenii gospodari și bătrânii se adunau seara, la Podul cel mare cum îi spuneam noi, dar era un podeț, și făceau un plan pentru sat. Și spuneau unde trebuie pus la anul porumbul, ce-i de reparat pe uliță. Și mergeau la primar și se rezolva. Or, acum, dacă noi avem în fiecare an câte un primar, unul de la PNL, altul de la PSD, altul de la DDR, PVC sau mai știu eu de unde, cum să se rezolve ceva? Fiecare minister trebuie să aibă un plan de perspectivă, un plan de dezvoltare, un plan de educație, un plan de culturalizare. Și venim iar la problema conștiinței. Înainte s-au străduit să construiască un om cu o conștiință socialistă, comunistă. Au reușit până la un loc. De la un loc, n-au mai reușit nici ei. Ei, noi am distrus total această conștiință. Iată, eu n-am mai văzut demult în România o piesă istorică, un spectacol despre trecutul nostru.

– În schimb, puteți vedea zeci și sute de spectacole experimentale.

– Ce e aia spectacol experimental? Au experimentat destul Eschil, Sofocle și Euripide. Tot ce este de experimentat în teatru. Ca și Moliere, Shakespeare, Goethe, Cehov și atâția alții! Dom’le, noi nu trebuie decât să facem bine ceea ce au făcut bine, odată, alții. Când aud vorba asta, care mă enervează – ”Asta cere publicul!” Este cea mai mare prostie. Publicul nu cere niciodată. Publicul întotdeauna găsește. El merge la teatru și acolo găsește o piesă de învățătură. Nu o înjurătură de la începutul piesei până la sfârșit! Nu o prostie în care să transformi personajele lui Caragiale în curve, și în mizerii, și în cutare…! Nu, dom’le, refaci; reconstruiești viața scenică așa cum a scris-o Caragiale, pentru că el a avut puterea să scormonească în adâncul lumii și al omului. Numai ce spune Cațavencu despre Europa: ”Ia mai lăsați-mă cu Europa voastră!” Acum o sută cincizeci de ani! Deci lucrurile sunt aceleași.

Nu ne mai cunoaștem trecutul

– Era eurosceptic. Încă de pe atunci.

– Există un mare specialist al medicinii naturiste, care spune că în lume a existat, exista și va exista, cât va fi lumea, un singur om. Multiplicat veșnic. El are aceleași dorințe și aceleași apucături rele. Care sunt în el, în sufletul lui și ele trebuie numai reprimate sau ajutate să se dezvolte. Prin urmare, asta trebuie să facă teatrul: piese pentru oameni. Să nu mă duc eu cu fetița mea de doisprezece ani la teatru, la o piesă care nu are nimic cu sexualitatea – ”Noaptea furtunoasă”, de exemplu; bine, sunt aluzii, dar pertinente – și acolo îl vezi drept homosexual. Bine, n-am nimic cu acești oameni, care au această deviație. Trebuie să îi acceptăm așa cum sunt. Dar nu e firesc să transformăm noi ideile autorului. Trebuie să acceptăm mintea geniilor și nu să o schimbăm noi cu o minte mai puțin genială. Eminescu spunea că un neam care nu-și mai cunoaște trecutul își pierde identitatea. Noi nu ne mai cunoaștem trecutul. Noi nu mai știm cine au fost frații Văcărești; noi nu mai știm cine a fost Coșbuc. De asta omul trebuie condus, îndrumat în virtutea unui scop.

– E plină țara de manageri, astăzi.

– E bun managementul, dacă ai cu cine și cu ce să-l faci. Că, dacă n-ai spectacole, poți să fii manager cât vrei! Nu se poate! Există o organizare. Dacă eu îți dau niște bani să faci masa asta și tu îmi faci un scaun… Sau, ce să zic, îmi faci o covată. Eu ți-am dat bani să-mi faci o masă, aveam nevoie de o masă. ”Da’ e bună și asta”. Nu! Nu-i bună! Pentru aia îți dau alți bani! Așa se face astăzi, nu este un control, nu este un plan, o gândire. Fiecare face ce vrea și ce poate.

La mine în sat, Dumnezeu făcea parte din familie

– Cum v-a venit să scrieți versuri?

• Au fost vorbe de duh, vorbe cu sens.

– De ce primul volum se numește ”De vorbă cu Domnul”?

• Pentru că noi nu mai vorbim cu Dumnezeu. La mine în sat, Dumnezeu făcea parte din familie. Relația dintre om și Dumnezeu era una fără prea multe tratative; directă. ”Doamne, fă…! Doamne, ajută-mă!” Mi-a spus cineva din Moldova că, la ei în sat, era unul care se ruga la Sfântul Gheorghe. Și zicea așa: ”Mă, Gheorghe! Mă, am un mare necaz: mi-e bolnavă vaca. Mă, Gheorghe, fă ceva să se facă bine, că n-am lapte la copii, n-am nici de unele. Și mi-e bolnavă și nevasta. Ajută-mă, mă Gheorghe!” Uite așa se rugau, dom’le! Extraordinar!

– Dumnezeu devenise un exercitiu domestic

• Da. El era în relație cu Dumnezeu. Asta nu înțelegem noi. Omul este parte a Cosmosului, iar Cosmosul este Dumnezeu. Ei, în momentul când intri în relație cu Cosmosul, prin credință, prin rugăciune, prin voință, prin gândire, intri, de fapt, în relație cu tine însuți și faci parte din întreg. Omul este o parte a întregului. Asta făceau grecii când ziceau: ”Trebuie să vindeci întregul, partea se vindecă singură”. Noi nu mai suntem atenți la astea. La legătura cu trecutul pierdut în negura veacurilor și mileniilor. Aveți chiar în zona dumneavoastră, la Neamț, mărturii arheologice sublime care fac legătura cu rădăcinile ancestrale ale oamenilor. Oamenii trebuie să înțeleagă. Așa se întâmplă și cu teatrul. Chiar dacă e modern. Eu trebuie să înțeleg ce se întâmplă acolo. Că dacă mă duc și nu înțeleg, degeaba e modern.

– După un sfert de veac de așa-zisă democrație, care ar fi concluzia dumneavostră despre tot ceea ce s-a petrecut, despre tot ceea ce trăim, despre tot ceea ce ne așteaptă?

• Zicea azi, cineva, o fată aici: ”Domnule Vișan, lumea aparent merge înainte; oamenii, uite, beau, mănâncă, se veselesc, vin cu copiii, îi bat, nu-i mai bat, îi educă, nu-i mai educă, tinerii poartă ce vor… Deci, e bine, nu?” Băi fată, e bine! Dar sufletul omului nu mai e bine. De asta nu mai știu iubi, nu mai știu urî. Nu mai știu ierta. De douăzeci și cinci de ani ne-am îndepărtat de noi înșine și de sufletul nostru. Nu găsim modalități de a ne regăsi, de a ne reîntoarce, de a distruge această gândire care ne copleșește, această avariție, această dorință de îmbogățire, această dorință de viață fără căpătâi. Dacă nu ne vom regăsi, țara aceasta se va autodistruge.

Ioan AMIRONOAIE