O viață de om: Cătălin Stupcanu

”Suntem cum suntem și teamă mi-e că niciodată nu vom fi altfel” – I. L. Caragiale

S-au scurs deja 15 ani de la trecerea la cele veșnice a celui care a fost profesor jurnalist și intelectual rasat, Cătălin Stupcanu. Pentru cei care l-au cunoscut sau l-au citit (”Flacăra”, ”Steagul Roșu”, ”Ceahlăul”, ”Ateneul”), se cuvine să rememorăm câteva aspecte din viața sa, întrucât, prea furați de griji, uităm repede pe cine am avut în preajmă. Și așa ceva nu se face. Cum viața a vrut să respirăm același aer în mahalaua Precista din Piatra Neamt, am pretenția că l-am cunoscut foarte bine. Evident, comparativ cu alții. Dumnealui locuia în nordul mahalalei, zonă cu mulți ”telectuali”, iar subsemnatul în sud, în prundul Bistriței, unde foșgăiau pauperii: plutașii, harabagiii, gateriștii de la fabricile de cherestea. Ca în State, nordiștii ocupau poziții sociale mai privilegiate, în societatea de atunci. Nume de ”ajunși”? Avădanei, Mihăilescu, Velea, Vlase, Lazarov…

Prima familie era formată din doi învățători de elită, care aveau bune relații cu părinții prof. Stupcanu. Mihai Avădanei a contribuit la scoaterea ziarului ”Ceahlăul”, iar, mai târziu, ajunge profesor universitar la Iași. Și familia Mihăilescu avea preocupări intelectuale. Har Mihăilescu era profesor la Liceul ”Petru Rareș”, iar pentru severitatea sa excesivă elevii îl porecleau ”Hâr”. Citea mult și scria permanent la ”Apostolul”, ”Petrodava”, ”Valea Bistriței”…

Cum, după război, nu existau blocuri și copiii nu umblau cu cheia la gât, locul lor de hârjoană era strada cu gropi și praf suficient pentru toți. Cei mai vocali puștani erau frații Plăcintă, Durican, Velea, Buzdugan… Fiecare își are istoria lui. De pildă, Petrică Plăcintă cel obraznic și rău de gură a ajuns director la Avicola Bacău, la curcani. A fost felicitat de Tovarășul pentru hărnicia sa și criticat de Savantă pentru că a construit scări de marmură la intrare. Curcanii nu aveau nu aveau nevoie de marmură, aceasta trebuia să meargă la Casa Poporului, pe vremea ”epocii de aur” și la vila lui Videanu în zilele democrației noastre. Și Titi Buzdugan, de pe str. Alexandru Lăpușneanu, l-a cunoscut pe vecinul său Cătălin Stupcanu. A profitat de acest lucru și a povestit cum a fost el botezat de gen. Ion Antonesc în ’41 și cum tatăl său, simpatizant al Partidului Național Țărănist, s-a ascuns 7 ani într-un cuptor de lut. Povești vânătorești? Nu știm, dar l-am văzut pozat într-un ziar local din Piatra Neamț de la alegerile trecute. El era într-un cărucior de handicapat, iar persoana care îl plimba era o candidată la Senatul României, persoană foarte cunoscută. Din nefericire, candidata la Senat a făcut Buf! și prietenia dintre aleși și popor a dispărut. Un lucru e foarte clar, copiii Stupcanu, Vlase, Lazarov… nu au fost văzuți niciodată bătând mingea de la dl. Ciurea, în stradă cu haimanalele mahalalei noastre. Au fost bine educați și au ajuns oameni adevărați.

Cine are carte… are parte

În perioada interbelică, se spunea peste tot că, după Franța, România avea cel mai bun învățământ din Europa. Exagerări, fantasme? Nicidecum. Școala românească de atunci avea motivație: învățai carte, ajungeai ”Domn”, la oraș, cu birjă la scară sau automobil, depinde de epocă. Că, astăzi, școala nu mai are finalitate și absolvenții ajung șomeri, deci se nasc fără șanse, asta e altă poveste. Tristă tare, dovedește incapacitatea Guvernului de a rezolva problemele țării.

Cătălin Stupcanu, copil de cadre didactice fiind, s-a bucurat de o educație ”sănătoasă”. A fost un elev sârguincios, disciplinat și respectuos. Ciclul doi, așa se spunea claselor V-VIII pe vremea comuniștilor, l-a făcut la școala din mahala, condusă de directorul Aurel Baciu, care locuia lângă cârciuma Brateș, într-o casă cu etaj, neterminată. I-a avut ca profesori pe dl. Gorduza (matematică), d-na Dron (istorie), preotul Vasiliu (română)… Școala în care a învățat există și astăzi, la capătul străzii Alexandru cel Bun, dar nu mai are niciun pom în curte și arată jalnic.

După terminarea celor 7 clase, a urcat str. V.A. Urechia și-a ajuns la Colegiul Național ”Petru Rareș”, care, pe atunci, se numea ”Școala Medie de Băieți nr. 1”. Profesori? Numai oameni de elită: Borș, Rotundu, Pralea, Ceaușu, Pleșa… Profesorii erau dascăli adevărați, nu ca astăzi.

În zilele luminoase ale democrației, se consideră profesori până și instructorii de la școlile de șoferi, iar doctoranzi întâlnești peste tot. Că lucrările lor sunt plagiate, nu deranjează pe nimeni. Colegii de liceu ai eroului nostru? Numai băieți de gașcă, frumoși și deștepți: Cristea, Macovei, Stan, Verman… Erau dați naibii! Făceau și ”politică”, în pauză, în careul liceului. Discutau romanele sovietice ”Povestea unui om adevărat” și ”Pământ desțălenit”. ”Bă, începea unul din ei, ați observat, rușii ăștia chiar sunt mărinimoși, viteji, harnici și buni”. ”Oare chiar o fi așa?”, întreba altul. ”Da’ dacă le cerem înapoi Basarabia noastră, ne-or da-o?”. Discuția s-a încheiat în coadă de pește.

Nimeni nu scapă de trecerea timpului, iar ”eroul nostru” s-a trezit student la Iași. Că așa sunt moldovenii, trag la ”dulcele târg”, fapt care nemulțumea pe ieșeni. Nemțenii mai tocilari aveau la admitere și le suflau locurile scoase la concurs. Ajuns student în amfiteatrul II-7 din Univ. ”Al.I. Cuza”, azi numit A.D. Xenopol, a audiat cursurile profesorilor C. Cihodaru, Gh. Platon, Mircea Petrescu-Dâmbovița, Dimitrie Berlescu, Ilie Grămadă, Valerian Popovici… despre Istoria neamului românesc. Evident, cum era pretențios de tânăr, a admirat mulți dascăși universitari, dar a privit cu suspiciune pe cei prea politizați. La toți profesorii le-a purtat o frumoasă amintire. N-a fost un student prea ”distractiv”, stătea mai mult prin biblioteci și audia toate conferințele universitarilor ținute în Aula ”Mihai Eminescu”.

S-a plimbat pe sub Teiul lui Eminescu din Copou, a vizitat Bojdeuca din Țicău și Palatul Culturii. Aici admira ore întregi grupurile statuare de la etaj. N-a trecut cu nepăsare la lângă Trei Ierarhi, n-a ocolit Mitropolia, nici Academia Mihăileană din Piața Unirii. A făcut parte dintr-o serie de studenți de elită: Gh. Buzatul, Rusu V. Vasile, Sion Ion… A citit și ziua, și noaptea. Și, uite așa, domnul Stupcanu a ajuns profesor de istorie, la școala Zberești-Costișa. Pe vremea Răposatului, la terminarea facultății, absolvenții mergeau la repartiție într-un centru universitar, unde căpătau numire guvernamentală pe un post liber. Scurt, clar, practic. Astăzi, la terminarea studiilor, primești o diplomă și îți cauți post singur, te căciulești pe la toate inspectoratele școlare. Statul ia mâna de pe tine

Profesor sau jurnalist?

În vremurile de tristă amintire ale dictaturii comuniste, hazul de necaz era o formă de rezistență. Cum totul era pe atunci o mare păcăleală și o enormă bătaie de joc, o mascaradă, se spuneau bancuri, multe bancuri. În toate împrejurările, pe la toate colțurile. Profesorii de științe sociale se întâlneau aproape în fiecare vineri pentru îndoctrinare la Cabinetul de Partid sau Casa de Cultură din Piatra Neamț, deci tot ei știau cele mai multe bancuri cu Tovarășul și Savanta. Într-o astfel de zi, un trăsnit de profesor din județ ne-a atenționat, când eram la o țigară, că vrea să recite o poezie. Și a început: ”Noi, jidanii și țiganii, l-am ucis pe Antonescu/ Să vă văd pe voi românii ce faceți cu Ceaușescu”. Când a terminat de recitat, gașca s-a spart mintenaș. Unii, practic, au luat-o la goană. Domnul Stupcanu și subsemnatul am tăiat-o spre leagănul copilăriei noastre, mahalaua Precista, uitându-ne în urmă, dacă nu vine potera. Atunci mi-am amintit de vorbele rostite de pietreanul Iulian Antonescu, marele orator și istoric despre instruirea propagandiștilor ”comuniști”. Citez cu aproximație: ”Instruirile cadrelor didactice sunt prilejuri minunate de a complota împotriva celor care le-au organizat”. Just!

Ultima întrebare care se mai poate pune este: ce a iubit mai mult domnul Stupcanu, catedra sau gazetăria? Înclin să cred că a doua profesie. Argumentele subsemnatului? Era ”tobă de carte”, iar cunoștințele sale nu puteau fi înțelese și asimilate de puștanii neinițiați. Și-a șlefuit gândirea prin școli înalte și lecturi bogate, selective. Iubea cu pasiune liniștea, discreția, natura și cartea. Gândea mult și vorbea puțin. Dacă o luai pe arătură în discuțiile cu dumnealui, te taxa pe loc. Te aducea ”pe drumul cel bun”.

Era incomod în conversații. Nu a prins literatura de pușcărie, că s-ar fi distrat copios. Cum să nu râzi, când tipii, de genul lui Becali, Copos și Nicolae, au ajuns mari scriitori! Cel mai bogat om din România, Niculae, a scris într-un timp record 5 cărți!!! Dacă mai stă mult la mititica, nu-i exclus să-l depășească la ”opere” pe Cel mai iubit fiu al poporului român. Într-o țară cu un premier penal, un vice-premier acuzat de plagiat și un primar general suspect că a luat șpagă, cum să mai privești cu încredere spre viitor? Aud?

Să revenim la ”truditorul de cuvinte, la fostul dascăl și ziarist. Să-i dăm cuvântul doamnei Maria Stupcanu, care l-a cunoscut mai bine decât noi. A fost ”un om drept, cinstit, corect, un om care a trăit în așa fel să nu-i fie rușine niciodată de el însuși”. Că, la 26 septembrie 2000, a urcat pe muntele sfânt al dacilor pentru ultima dată, a fost o știre năucitoare pentru toți. Probabil așa a vrut Cel de Sus. Probabil l-a chemat la El sau poate Timpul s-a grăbit. Cătăline, colegii tăi de breaslă, nu te-am uitat! Care colegi? Profesorii de istorie din târgul Pietrei. Memorăm versurile din cartea ta ”Zăpadă și fum”, ed. Cetatea Doamnei, Piatra Neamț, 2008. Sunt încântătoare. Parol!

Prof. Dumitru RUSU