Cristian Petrescu, omul din spatele măștilor

Cristian Petrescu este unul dintre cei mai timizi oameni pe care i-ai putea întâlni. Nu-i place să vorbească despre el, fiindcă mereu spune că sunt alții mai talentați, alții despre care merită să afle cei din jur. Doar că același Cristian Petrescu este un om născut pentru a face artă, un om cu o întreagă poveste despre pasiuni puse în practică, despre regrete și mulțumiri. Numele s-ar putea să nu spună prea multe la prima audieție, dar el e clovnul pe care îl vedeți la aniversările copiilor sau vara, în Parcul Tineretului, el e Moșul de la serbări, atunci când Moș Crăciun nu reușește să ajungă la petrecerile copiilor, și, pentru cei care au prins anii de glorie ai Teatrului Tineretului, el este copilul care făcea figurație în piesele TT-ului. „Tatăl meu a fost șef de producție la teatru și eu am crescut în clădirea TT-ului. Aveam cinci ani și casa mea era teatrul. Am copilărit cu marii actori ai perioadei de aur a TT-ului. Ileana Stana Ionescu glumea mereu, spunându-mi că mă înfiază și mă ia la ea acasă. Au fost mentorii mei, au fost prietenii mei”, povestește Cristian despre primii ani ai copilăriei.

* De la sculptură, la vitrinier și, la final, la pictor butafor

Născut în spatele vilei Clement, perete în perete, a fost elevul sculptorului Pompiliu Clement, la Școala Populară de Artă, învățând sculptura artistică. Absolvent al Liceului de Artă din Bacău, cu specializarea pictură-sculptură, Cristian și-a urmat talentul și pasiunea, dar, neavând posibilitățile de a deveni sculptor, s-a orientat spre arta decorativă și, pentru mulți ani, a fost vitrinier la librăriile Bibliopolis. „Mai există, totuși, niște sculpturi făcute de mine, pe care le poți vedea la Centrul de Librării din fostul cartier Lenin”. Totuși, întreaga viață a rămas fidel teatrului și, în anul 2000, a dat concurs la TT, devenind pictorul butafor al instituției, cel care se ocupă de tot ce înseamnă pictură și desen de decor.

* Amintiri din epoca de aur a TT-ului

Familia sa a primit un apartament de la Teatru și una din camere era rezervată actorilor care veneau la Piatra Neamț. Timpul petrecut în culisele TT-ului și în apartament i-a oferit șansa unică de a cunoaște nume mari ale scenei românești, precum Mitică Popescu, Ileana Stana Ionescu, Constantin (Țâcă) Cojocaru, Dionisie Vitcu și Traian Stănescu. „Una dintre amintirile amuzante este legată de Traian Stănescu. Într-o seară, fiind puțin amețit și pentru că eu mă învârteam pe lângă ei, cât stăteau la povești, s-a gândit să se joace cu mine. Și m-a aruncat în sus, doar că l-a strigat cineva și a uitat de mine, așa că am căzut de pământ. Ca să mă facă să uit de durere, m-a mai aruncat o dată și la fel. Cred că am căzut atunci de vreo două-trei ori în felul acesta și, tot de atunci, mai glumesc cei care mă știu și care au văzut întâmplarea spunând că «tu de atunci ai rămas căzut în cap»”.

* Puștiul de cinci ani și prima lui mare dezamăgire

Crescând între zidurile TT-ului, Cristian a devenit copilul de suflet al tuturor. Și, la cinci ani, a devenit și cel mai tânăr angajat al teatrului, făcând figurație în spectacole. „Am început în «Căsătorie silită», de Moliere. Eram un paj și m-am și împiedicat, dar a fost superb. Atunci am ajuns și la Televiziunea Română, la București, și tot atunci am avut și prima mare dezamăgire. L-am văzut pe Așchiuță, păpușa care-mi bucura copilăria, alături de Daniela Anencov, într-o cutie de pantofi. Eu, la cinci ani, îmi imaginam că Așchiuță este o păpușă vie, așa cum îl vedeam la televizor, și văzându-l în acea cutie de pantofi, fără viață, fără suflu, cred că a murit ceva din copilul din mine. Și-am plâns”, își amintește pictorul TT-ului.

A jucat în prima piesă montată de Andrei Șerban la Piatra Neamț, „Omul cel bun din Seciuan”, numele său apărând pe afișul piesei, afiș pe care Cristian l-a păstrat cu sfințenie în cutia cu amintiri, și apare, alături de Carmen Galin, pe coperta revistei Teatru.

* Pantomima, șansa de a scăpa de timiditate

Timiditatea a apărut de-a lungul anilor, nu mai era copilul dezinvolt, care urca pe scenă fără trac, dar lui Cristian i s-a oferit o șansă, aceea de a scăpa de timiditate îmbrăcând un personaj. „Am avut marele noroc de a-l cunoaște pe Pilu Crișan, așa îi spuneau toți și nu-mi aduc aminte prenumele său, și Pilu m-a învățat pantomimă clasică. Ajungând după aceea la Clubul Tineretului, băieții de la UTC m-au trimis la Arhiva Națională de Filme, să văd filme cu Marceau, cel supranumit «regele pantomimei». Am stat acolo câteva zile, am văzut tot ce era de văzut cu Marceau și așa mi-am găsit sursa de inspirație pentru mișcări. Am descoperit frumusețea gestului”.

A câștigat medalii de aur, argint și bronz la concursurile de pantomimă. Este mândru și acum de ele și le păstrează în același colț prețios cu amintiri. „În anul Revoluției, am câștigat un premiu pentru un spectacol de pantomimă făcut de Centrul de Librării. Datorită domnului Bunghez, fost director al TT-ului, devenit director la Cultură, care aprecia arta în general și care m-a sprijinit, pentru că văzuse ce puteam să fac, am adunat câteva fete din librării și cu ele am reușit să montez un spectacol de pantomimă, pornind de la poezia de dragoste a lui Eminescu, pe muzica lui Vanghelis și Michel Jarre. Le-am îmbrăcat în colanți negri și tricouri și ele erau și decor și recitatori și făceau și pantomimă. Și, după ce-am creat noi toată minunea asta, tușa finală ne-a dat-o regretatul Constantin Ghenescu. Știu că, după ce ne-au văzut mai mulți din țară în spectacol, se duceau la Ghenescu și îl întrebau dacă suntem actorii de la TT. A fost mândria noastră”, își amintește Cristian.

Marele său regret este că a renunțat la a face facultate. „M-am căsătorit la 25 de ani, după care a apărut fiul meu și dădusem de bani atunci. Mi-am pierdut interesul, dar acum a apărut și regretul că nu mi-am dus visul până la capăt. Acum regret, pentru că mă afectează financiar, dar nu voi regreta niciodată tot ce am făcut, că am dat curs pasiunilor și că mi-am trăit visul”.

* Moș Crăciun și clovnul Kiki

Pe Cristian, mulți pietreni îl recunosc drept clovnul care le descrețește frunțile la aniversări de copii sau vara, în parc, dar prea puțini știu cum s-a născut clovnul Kiki. „Ca o glumă, fac pe Moș Crăciun de pe vremea lui Moș Gerilă. El a fost primul personaj pentru copii, la o serbare de la Casa Cărții, când n-aveau pe cine să pună fără să plătească suplimentar, așa că m-au ales pe mine. Atunci am descoperit ce înseamnă să muncești cu și pentru copii. Și am fost fascinat. Acum vreo opt ani, s-a născut și clovnul Kiki. Erau doi actori de la TT care colaborau cu un loc de joacă și ei mi-au spus să fac pe clovnul. Eu n-aveam nici o idee despre ce înseamnă, dar ei m-au încurajat și mi-au spus că, atâta timp cât știu să pictez chipuri, restul va veni de la sine și așa a și fost”.

Acum a ajuns la performanța de a modela un animăluț din baloane în 30 de secunde, nu de mult, la o petrecere, reușind să modeleze 100 de baloane într-o oră: „Poate pentru că am copilărit între oamenii mari și pentru că am ajuns la vârsta la care mi-aș dori nepoți, dar fiul meu nu se grăbește, iubesc să lucrez cu cei mici. Sunt cei mai sinceri și chiar mă ajută să îmi dezvolt rolurile, să mă adaptez. N-aș putea să fiu cadru didactic, pentru că nu rezist prea mult timp, dar câteva ore petrecute lângă ei pot să spun că sunt sursa mea de energie”.

A devenit un fin observator al copiilor, pe care îi consideră oglinda părinților. Vede copii agresivi și știe că acasă este un părinte la fel, vede fetițe care se grăbesc să crească și să atragă atenția asemenea mamelor, vede fetițe mai agresive decât băieții, iar astea sunt lucrurile mai puțin plăcute, dar mai vede ceva: „Este o generație de copii foarte inteligenți și foarte bine educați. Mă uimesc de fiecare dată și îi iubesc și aș vrea să înțeleagă generația asta, de tineri care sunt părinți, cei de-o seamă cu fiul meu, cei care aveți acum în jur de 30 de ani, că ați realizat un lucru minunat, că ați crescut niște oameni minunați, că ați reușit să le scoateți la suprafață personalitatea, lucru care ne-a lipsit nouă, celor crescuți în comunism”.

* De la declarații de dragoste, la lacrimi de neputință

Sunt părinți care îl confundă cu o dădacă și-i dau ordine, dar Cristian le amintește că el nu are acest rol. Sunt părinți care i-au dictat sec: „hai, distrează-mi copilul, fă scălămbăieli, că te plătesc oricât!”. L-a durut, dar a învățat să refuze politicos. Au fost momente când cei mici i-au smuls nasul cu putere, când i-au vorbit urât, dar și momente când l-au iubit mai mult decât și-ar fi imaginat. „Mi-au rămas întipărite în minte câteva momente. Unul este legat de o adolescentă care se speria de clovn. E o frică patologică și nu am avut ce să fac, decât să mă feresc din calea ei, pentru a nu o speria și mai tare. Dar am și momente cu cei mici, când vin și mă îmbrățișează și-mi spun, așa de dulce, «pe tine te iubesc, clovnul meu drag»”.

A plâns când a fost clovn sau Moș pentru copiii abandonați sau pentru cei de la spital, pentru bătrânii uitați de familie la azil, pentru momentele când copii cu probleme, timp de câteva secunde, i-au zâmbit. Că i-au Moșului sau i-au zâmbit lui Kiki, nu contează, dar sigur au zâmbit ochilor albaștri și senini din spatele măștilor, ochi care rămân aceiași, indiferent de personaj, ochi care spun povestea lui Cristian Petrescu.

Andreea AMARIEI

foto: arhiva personală Cristian Petrescu