O poveste adevărată – Livada cu meri a Pietrei

”Toți oamenii din Est, oricare le-ar fi orientarea ideologică, au obligatoriu o prejudecată împotriva istoriei. De ce? Fiindcă i-au fost victime. Toate țările astea au fost invadate și subjugate…” – Emil Cioran

Pe vremea partidului-stat, a partidului unic, la Ciritei, în coasta cetății noastre, ființa o faină livadă intensivă cu meri. Bine amplasată, livada era îngrădită cu sârmă, avea mii de spaliere pentru alinierea merilor, stâlpi de beton cu sârmă și tot ce-i trebuia. Din străzile Ion Ionescu de la Brad și Fermelor, priveliștea era minunată. Se vedeau sute de rânduri, nesfârșite, de meri ionatan, Parmen Auriu și Starking delicios. Ce amintiri!

Cum a apărut livada de meri din Piatra Neamț? Prin dispoziție de sus, de la PCR, ”forța politică conducătoare” (sic!)

Pământul necesar livezii s-a obținut prin colectivizarea forțată a agriculturii, la care au fost supuși toți gospodarii de sub Pietricica. N-au făcut excepție nici părinții subsemnatului, care s-au aliniat la linia partidului și au oferit ”cauzei” un hectar de pământ arabil de cea mai bună calitate. Motivația e simplă: cine făcea frondă colectivizării, ajungea la Periprava, cel mai sinistru loc din Deltă, iar copiii pușcăriașilor nu mai pupau niciodată liceu sau facultate!

* Și eu am trăit în comunism

Colectivizarea agriculturii, unirea averilor țărănești, a durat 13 ani, a ”întârziat” cel mai mult, comparativ cu celelalte state frățești, inclusiv URSS. Românii au fost încăpățânați rău de tot când a fost vorba de proprietate și de libertate. Astăzi sunt altfel.

Începuturile colectivizării au fost marcate de Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, din 3-5 martie ’49, la care Ghiță Dej a anunțat răspicat declanșarea ”transformării sociale a agriculturii”. Procesul avea să se încheie în ’62, când comuniștii au anunțat că au făcut colectivizarea ”totală”. Au mințit. Multe zone au rămas necolectivizate, în special la munte, pe Valea Bistriței.

La colectivizare și-au adus contribuția și preoții satelor, și învățătorii, și figuranții care nu lipsesc niciodată din peisaj. Unii au făcut-o din naivitate, alții cu patos revoluționar. După victoria socialismului la sate și orașe, s-a sărbătorit. Medalia ”Colectivizarea agriculturii” s-a decernat la Piatra Neamț în cantități industriale. Au fost decorați și brigadierul analfabet Căldare și activistul de partid Herșcovici, care n-a știut niciodată câte țâțe are vaca și nici cum arată porumbul de toamnă.

La Ciritei, după ce pământurile s-au unit pe bază de ”cerere”, s-a trecut la lucruri mai precise. S-au plantat în pământul înfrățit 100.000 de puieți de măr. Câte un măr de fiecare pietrean. Plantarea s-a făcut cu elevii de liceu, prin orele de practică agricolă, de muncă voluntară, numită mai târziu muncă patriotică. Nu o dată, elevii puteau fi văzuți și în noiembrie la muncă prin CAP-uri, mai ales în mediul rural, pe tarlalele de la Dumbrava Roșie, Săvinești, Roznov…

Când livada de meri din Piatra a început să rodească, iubitorii de natură au rămas cu gura căscată, mai ales în mai, când au înflorit și albinele dădeau iama. Extaziat a rămas și sufletul acestei acțiuni, dl. ing. Eugen Pătrâniche, președintele filialei Neamț a Societății Române a Horticultorilor. Omul care a considerat livada ”ca pe al patrulea copil al meu”. El a fost dirijorul livezii. A ordonat stropirea pomilor fructiferi, aratul printre rânduri, recoltarea… Ca o apreciere a activității sale în domeniul horticulturii, în ’99 a primit diplomă de excelență din partea Societății Române a Horticultorilor, în calitatea sa de președinte.

Când Livada de meri de la Piatra a început să producă după parametrii sperați, a fost sărbătoare mare. S-au aprovizionat în primul rând angajații și rudele lor. Străinii nu prea puteau să pătrundă printre horticultori, dacă nu aveau o ”pilă” mare. Am analizat situația la rece, m-am lipit de un pilos cu trecere la Șefu’ și am rezolvat problema aprovizionării cu mere pe iarnă. Băiat deștept foc, am cumpărat mere din livada mea. După mine, au dat năvală liceenii care au plantat merii cu mulți ani în urmă. Elevii de la ”Petru Rareș”, conduși de prof. Lili Popa Burcă, și cei de la Informatică, însoțiți de Iulius Buțincu, cadre didactice exemple, declarate de brigadieri ”fruntașe pe ramură”. Tocmai de aceea, în comunismul luminos, am privit întotdeauna cu suspiciune corectitudinea și măreția.

* La loc comanda!

Și a picat ”bomba”: a izbucnit revoluția din decembrie ’89. Paradoxal, autenticii țărani cooperatori de la Ciritei, care trudeau zilnic, cu sârg, în livadă, au făcut o descoperire ”epocală”: pământul de sub semeții pomi fructiferi era, de fapt, al lor. Și, evident, l-au cerut înapoi, cu motivație ”beton armat” – în comunism, proprietatea privată este hoție, în capitalism ”este sfântă”. În consecință, la loc comanda! S-a format o comisie, cu oameni pricepuți, și pământurile livezii au fost părăduite, cum nimeni nu s-ar fi așteptat. A început ”Blestemul pământului” – certuri interminabile, scandaluri de mahala, procese civile cu duiumul. Ce a urmat a fost de coșmar. Retrocedarea pământului colectivizat forțat a devenit o aventură. S-au distrus gardurile, s-a furat sârma, s-au smuls din pământ stâlpii de beton, s-au tăiat, fără milă, pomii fructiferi și s-au folosit ca lemn de foc. Practic, latura răsăriteană a livezii a dispărut din peisaj.

Astăzi, pe pământul fostei livezi, se pot admira vile, ultimul răcnet, tip Cartea Recordurilor, construcții particulare cât Casa Poporului, loturi agricole bine gospodărite, dar și zone lăsate de izbeliște. Să plângi, nu alta, mai ales dacă ai fost printre cei care au admirat livada în mai!

În fața grădinii mele, tronează obraznic vila unui ”italian”, încremenită ”la roșu”. Proprietarul, un românaș din Agârcia, a vândut jaluzele macaronarilor din Cizmă. Cât a ținut vrăjeala cu jaluzelele, a strâns bani și a ridicat hardughia. De ceva vreme, treaba nu merge, lucrările s-au oprit și un lucru e tot mai clar: vila nu a devenit ”casă de vichend”, cum a fost proiectată.

Revenind la Ciritei, zona are și alte păcate. Aici se fură non-stop, și ziua, și noaptea. Au dispărut fără urmă garduri de fier forjat, de milioane, betoniere, stâlpi metalici de gard, biciclete noi și vechi, porți ornamentale. Curios, sau nu, într-un sfert de secol de democrație, autoritățile abilitate nu au prins niciun fur. Un vecin de-al meu a fost jefuit de 14 ori! Numai noaptea, când oamenii cumsecade fac nani. Părerea păgubiților e una logică: ori hoții sunt profesioniști, ori urmăritorii se fac că plouă.

La vreme de iarnă, instrumentul care se aude cântând permanent în livadă e drujba. Toți căruțașii au drujbe, toți au nevoie de căldură. Ultimii meri sunt culcați la pământ, cu dușmănie, răutate și cruzime. Trăiască drujba! Concertul drujbelor e duios.

V-am spus o poveste frumoasă, lungă și tristă, cu o livadă cu mere de aur, care a fost, dar nu mai este. Un lucru e clar: la Ciritei, pomicultura a murit. A sucombat și la Răucești, Ștefan cel Mare, Plopana… Iar noi mâncăm mere poloneze și ungurești.

* Oaia l-a mâncat pe om

Este o zicere englezească tare bună, explică multe. Peste tot s-au făcut stâni, inclusiv în locul dispărutei livezi. Un nene, bine intenționat pentru el, și-a tras stână unde a poftit și-și paște mioarele peste tot – și în livezile oamenilor, și printre râle, și pe marginea șoselei. L-am întâlnit și în bătătura subsemnatului. L-am întrebat, revoltat: ”De ce nu respecți proprietatea privată?” Mi-a răspuns ”Sorry, tataie”, după care a băgat mâna în buzunar, a scos un telefon bengos și mi l-a întins: ”Vă rog politicos, reclamați-mă unde doriți, la Poliție, la Procuratură, la 122. Nu voi păți nimic, îi cunosc pe toți. Ați pierdut partida”. Speriat de bâta cu patru noduri a ciobanului și de cei patru dulăi care abia așteptau comanda ”șo pe el!”, am luat cea mai deșteaptă decizie și am bătut în retragere.

Să lămurim lucrurile: de când e lumea și pământul, organizatorii de stâni și văcarii au ascultat de primării. De lege, dom’le! De pildă, la Piatra Neamț, pășunile de pe Cozla, Cârloman, Pietricica, Bâtca Doamnei, Lunca Văleni… sunt diriguite de SC Urban SA. Primăvara, deci pe vremea asta, conducătorii și supușii se întâlnesc și discută despre prioritățile sezonului, despre pășunile municipiului pe timp de vară. Organizatorii de stâni aveau niște obligații: trebuiau să plătească niște taxe, făceau niște lucrări de curățare și întreținere a locului de pășunat, ieșeau cu mioarele și caprele numai într-o anumită perioadă a anului, altfel, pășunatul era interzis între 6 decembrie și 24 aprilie.

Când eram copil, în mahalaua mea, gospodarii adevărați organizau ”Parada vacilor”. Când sirena de la Mucava suna de 5 dimineața, vacile erau scoase în uliță, erau încolonate și plecau la păscut spre Suhat, Cârlomanu sau Băcioaia. Nicio Florică nu umbla teleleu-Tănase, prin târg. Dacă, totuși, se întâmplau astfel de cazuri, patrupedul condamnat pentru vagabondaj era arestat la Ocol, iar de aici îl scotea stăpânul, după plata unei amenzi usturătoare.

Timpul a trecut, iar lumea s-a schimbat, radical. Nu neapărat în mai bine.

Prof. Dumitru RUSU