A șasea săptămână de la Paști aduce zile însemnate în Calendarul popular al românilor: „Miercurea Bălțatelor” sau „Pestrițele”, ținută pentru primejdii. Urmează Joia Înălțării Domnului, ce vine odată cu Ispasul și Paștile Cailor, la 40 de zile după Înviere, încheind astfel ciclul sărbătorilor pascale.
* „Miercurea Bălțatelor”
Sărbătoare populară aproape dată uitării, „Bălțatele” sau „Pestrițele” se serbau timp de două zile, una dintre acestea fiind miercurea de dinaintea Ispasului, iar cealaltă – vinerea de după „Ispas”.
În prima zi, se lucra până la amiază, după care se sărbătorea, urmând ca, în cea de-a doua zi, lucrurile să se desfășoare pe dos. Astfel, dimineața se ținea sărbătoarea, iar după masă se muncea.
„Miercurea Bălțatelor” era o zi magică în lumea străbunicilor noștri. În această zi, se culegeau plante bune de leac și de dragoste. Fermecătoarele încercau, încă din zorii zilei, să ia mana câmpului și laptele vitelor, iar femeile suflau în bucium ca să le îndepărteze vrăjile.
Se povestește că, în noaptea aceasta, înflorește feriga. Tot acum înflorește și se scutură floarea de alun, iar cine o culege și o bea scapă de orice boală.
Alte practici și obiceiuri magice cu un pronunțat caracter vindecător vorbesc despre atingerea vitelor cu frunze de leuștean, pentru a le proteja de strigoi, precum și de împodobirea ferestrelor, ușilor și porților cu această plantă magică. Leușteanul era considerat protector al oamenilor de sufletele rătăcitoare și spiritele malefice. Tot despre leuștean se crede că ar fi crescut la piciorul Crucii lui Hristos.
* Povestea zilelor săptămânii
În lumea magică a satelor de altădată, zilele au și ele sufletul lor, „sunt așa, ca niște făpturi”, iar înainte vreme umblau pe pământ. De aceea, avem zile bune și zile rele, zile îmbelșugate și zile sterpe, zile femeie și zile bărbat.
Se povestește din bătrâni că „Luni” e bărbat și e bun pentru începutul tuturor lucrurilor, ține cheia de la cea dintâi poartă a ceriului, iar, când treci pragul spre lumea de dincolo, îți arată drumul pe care trebuie să mergi.
„Marți” e tot bărbat, dar e zi pocită, zi rea, în care nu-i bine să începi nimic și nici să pleci la drum. E ziua Sfântului Ilie și postul se ține pentru dușmani.
„Miercuri” e femeie, zi bună, solară, în care se postește pentru Maica Domnului.
„Joi” e bărbat. „Joia” e considerată zi benefică pentru începerea unui lucru nou, favorabilă logodnelor și chiar nunților. Din această cauză, unii etnologi au avansat ipoteza că, în vechime, această zi era considerată și respectată ca sărbătoare a săptămânii. Joia stă sub protecția Sfântului Neculai.
„Vineri” e una dintre zilele cele mai încărcate de sacralitate, e sora „Duminicii” și stă sub semnul Crucii dătătoare de viață, pentru care se și postește.
„Sâmbătă” e tot femeie, însă e zi nefastă, ziua în care se aduc ofrande moșilor de neam, când cerul se deschide, iar morții se uită să vadă dacă au primit ceva de pe „astă lume”. Nu-i bine să începi nimic, nici lucru, nici drum. Îndată ce te scoli, trebuie să-ți faci cruce, „căci dracii toată săptămâna rod lanțurile diavolului”, iar sâmbăta doar într-o cruce se mai țin.
Avem noroc că vine „Duminica”, zi solemnă, festivă, luminoasă, cea mai mare și mai frumoasă dintre toate, ziua rugăciunii, a învierii, a bucuriei, a nunților și jocurilor.
Bunicii de altădată povesteau nepoților că „Duminica” e o sfântă înveșmântată în alb, care locuiește într-un palat de aur, dincolo de Apa Sâmbetei. Unii spun că ar fi verișoară primară cu soarele, alții că ar fi mama Mântuitorului.
În articolul „Datine săptămânale”, publicat în anul 1905, în revista „Șezătoarea”, învățătorul M. Lupescu făcea o prezentare a acestor tradiții rurale, analizând zilele săptămânii.
Astfel, lunea cei mai mulți oameni o postesc, „cu toate că canoanele bisericești n-o prevăd în zilele de post, și o postesc, crezând că e bună pentru boale”. „Marțea, dacă te tai, ori faci leșie, îți moare bărbatul și rămâi văduvă. Marțea nu se croiesc haine, și nu trebuie să pornești la drum”, era obiceiul zilei.
Miercurea era interzis, în schimb, să se facă leșie, nu se fierbeau cămăși, nu se mănâncă de frupt, „căci e rău de boale, de primejdii și de năpaste”.
Singura zi în care se puteau face „de toate” era cea de joi, dar erau și excepții, cu efectele negative de rigoare. „Numai joile de după Paști până la Înălțare se țin, că-i rău de piatră, bate piatra lanurile”.
Vinerea era cunoscută drept „cea mai sfântă zi de peste săptămână”. Celor care puteau să țină post negru în această zi (să nu mănânce deloc) le mergea bine. „Vinerea nu se coasă, nu se croește, nu se spală cămeși, se ține în sfârșit ca o zi sfântă. Vinerea o postesc mai ales fetele, ca să le crească părul și să fie frumoase, și nevestele care s-au prins din tinerețe – din fetie – a o ținea”.
Sâmbăta era considerată ziua morților și, de aceea, „marțea și sâmbăta nu se croesc haine, că nu-i bine, că numai la morți se croește în acele zile, și nu se pornește la drum, căci numai morții se pornesc din casă Marțea și Sâmbăta. De pomană se dă numai Sâmbăta, căci ea e ziua morților. Sâmbăta se dezgroapă morții și se fac praznicele după ei”.
