Peste drum de Liceul ”Carol I” din Bicaz, pe o bancă din fața unei case, un bărbat în vârstă, cu privirea senină, este salutat de aproape fiecare trecător care pășește prin dreptul lui. Dumitru Geangalău, care se apropie cu pași molcomi de pragul de 100 de ani, este mai mult decât un om cu o poveste obișnuită. Este o carte, care a strâns în cei 99 de ani pe care îi are, tot 99 de pagini, file de poveste despre care ar putea vorbi zile în șir, cu lux de amănunte, cu acea pasiune pe care un bun povestitor o poate folosi pentru ca auditoriul să fie, efectiv, purtat prin realitățile destăinuite.
În cazul lui, povestea, deși încă fără final, este departe de a fi una fericită. A văzut lumina zilei în timpul Primului Război Mondial, a trecut prin crunta experiență a celui de-al Doilea, a reușit să păcălească moartea de trei ori, iar acum, după aproape un secol de viață, încă îi dau lacrimile când își povestește amintirile pline de grozăvii.
* ”Era o rușine pentru băiat să nu facă armata”
S-a născut în 1917, într-o familie, cum spune el, de oameni credincioși. ”M-am născut și am fost botezat în Pipirig. De toți, la părinți, am fost 6 copii. Despre școală știu doar că, pe vremea mea, era obligatoriu să faci 4 clase, altfel părinții primeau amendă. Alții, ca să nu facă școală, fugeau pe la stână, la animale. Totuși, 4 clase erai obligat să le faci. Am făcut 4 clase. Cei care continuau școala erau din familii mai altfel, de exemplu brigadierul, șeful de ocol, care aveau o situație mai deosebită. Se vedea că erau și mai dezghețați, pentru că, la grajd, nu aveai de unde să înveți. Noi vedeam la școală că erau mai isteți. În rest, muncile gospodăriei. Du-te la grajd, cu vacile, după viței, pe dealuri…”
În 1917, după ce s-a mutat linia de front, oamenii din Pipirig au fost luați de armata română și mutați la Iași, la Podul Iloaiei. Acolo a stat, împreună cu familia, până s-a terminat războiul. De acolo, s-au dus au venit acasă. Acasă însemna Tulgheș, de unde erau părinții săi de loc. Că și la Pipirig ajunseseră tot mutați din calea războiului. La Tulgheș a început școala și tot acolo s-a deprins cu munca: ”Era, la vremea aceea, meseria de câștig. La pădure. Mai aveam un frate, mai mare, cu care mă ajutam. Tata avea două perechi de boi și acela era câștigul. Căram lemne de la pădure. În ’39, am plecat în armată. Acolo am fost anuțat că a venit războiul”.
Vestea nu a căzut ca un fulger, ci a fost primită chiar cu bucurie: ”Noi n-aveam de unde ști ce ne așteaptă. Aveam puțin peste 20 de ani. La timpul nostru, era o rușine pentru un băiat care nu făcea armată. Râdea lumea, râdeau fetele de pe la joc. Spuneau: «Dă-l încolo de reformat, nici măcar armata n-a făcut-o» Cine nu făcea armata nu era băgat în seamă. În acel război a fost înrolat și un frate de-al meu, mai mare, dar, timp de 4 ani, nu ne-am întâlnit. El a fost trimis la Odessa. De drept, armata eu am făcut-o în Craiova, dar numai trei luni, după aceea am făcut în Slatina, după aceea în Făgăraș și, de acolo, în Brăila. Am făcut la cavaleri. Când am auzit de război, strângeam din umeri, pentru că nu știam care unitate va merge”.
El a luptat în zona Iașilor.
* ”Cartușele au trecut prin mine. Am căzut ca un șoarec”
Cu mâinile tremurânde, se desface la cămașă și ne arată pieptul străpuns de gloanțe. I-au ieșit prin spate. Altele i-au trecut prin mâini.
”Eram 10 inși, prin pădure, dincolo, către Boroaia. După ce ne-au prins rușii, ne-au cercetat. Noi am fost linia frontului, eram în linie cu nemții. Nemții, noaptea au primit ordin și s-au retras. Ai noștri nu au primit ordin, deși oamenii noștri mai mari în grad au văzut că trec ruși pe lângă noi. Nu ne-au avut grija. Au trecut rușii și ne-au așteptat în Dealul Pleșului. Acolo ne-au așteptat. Maiorul i-a adunat pe plutonieri, locotenenți și 2 sergenți mai destoinici și le-a spus că se încheie front de la Cetate, la Obcină. Noi ne retrăgeam, ei, rușii, erau sus. Nici nu i-am văzut. Au tras de sus. Eu m-am ascuns în dreptul unei cioate.
În scurt timp, pe lângă mine, ne-am adunat vreo 10 inși. Deodată, fără să-l vedem, a venit un rus mare, bătrân, care vorbea românește, posibil un basarabean. Ne-a cerut să ne predăm, altfel aruncă o grenadă pe noi și ne omoară. De frică probabil, unul dintre noi a uitat o grenadă în buzunar și l-au descoperit. L-au omorât pe loc. Nu ne luau prizonieri în pădure, pentru că nu aveau ce face cu noi. Ne-au luat să ne lichideze. Îi interesau unde se află diviziunile de nemți care erau duși la Mănăstirea Neamț. Erau doi ruși, cel tânăr era un puștan, ca un copil de trupă. Ne-a executat și am căzut. N-am mai știut nimic.
Când m-am trezit, am văzut că țâșnea sângele. Atunci am văzut că fuge cineva pe lângă mine, unul împușcat, cu capul gol, care sângera la ceafă. Nu știa pe unde fuge. Am strigat să nu mă lase. Din marginea pădurii, un rusnac m-a auzit și a tras a doua oară. Cartușele au trecut prin mine. Am căzut ca un șoarec. Asta mi-a fost plata pentru că nu am tăcut.
Singur am mai scăpat în viață. Pentru o vreme, nu m-am mai mișcat deloc. Pe măsură ce sângele se scurge din tine, începi să tremuri. M-am dus în vârful dealului pe picioarele mele. Aveam o flanea, în care s-a strâns sângele, s-a închegat. În timp ce coboram, pe partea cealaltă, o babă venea la deal și mi-a spus să stau jos, pentru că sunt ruși. M-am întors. Din cauza sângerării, nu mă mai puteam stăpâni. Femeia mi-a făcut semn să vin, m-am dus într-un bordei și mi-a dat o cană cu lapte cald. Am băut-o. Mi-a spus să nu mă duc nicăieri, pentru că rușii se duceau spre Mănăstirea Neamț ca să o ocupe, îi urmăreau pe nemți”.
Era primăvară și ningea când își aduce aminte cum a scăpat fiind luat de mașina care aproviziona bucătăria armatei. L-au pansat cu o bucată din cămașă, una rămasă nepătată de sânge, și l-au pus pe o targă, deasupra mașinii, printre mărfuri. A ajuns la primul post de îngrijiri, la Târgu Neamț. Mai apoi, a fost dus la Piatra Neamț. ”Apoi am fost duși la Bacău. Acolo, nemții făcuseră niște barăci mari. Am stat în jur de o săptămână, până când s-au strâns vreo 800 de răniți. Apoi în Timișoara și apoi ne-a dus prin Ardeal, pentru că era bombardată linia. În Toplița, era multă lume în gară, erau puțini care nu aveau neamuri în război. Am întrebat dacă e cineva din Poienari și i-am spus să trimeată răspuns lui Ion Barbu să trimită răspuns la Tulgheș, că am scăpat cu viață”.
Ochii bătrânului se umplu din nou de lacrimi când își amintește că în toți anii de război nu a reușit să ia legătura cu familia: ”Să nu apuci timpuri așa de grele… Nu am mai ajuns pe front. Am venit acasă, în Bicaz. Nu eram căsătorit. Am stat trei ani argat, la Chele Pantelimon. Nu mă puteam duce la Tulgheș, pentru că încă era Războiul. Încă era hărțuială cu ungurii. Chele era dascăl la biserică, un om mai gospodar și mai înțelept, puțin mai răsărit. Am lucrat la el până când s-a terminat războiul. Viața de familie mi-am făcut-o prin ’45. Am cinci copii”.
În război, Dumitru a scăpat de gloanțe. Ajuns acasă, avea să treacă prin alte încercări. A fost operat de hernie, dar asta spune că e o nimica toată. În schimb, o boală cruntă, care a curmat mii de vieți, a trecut prin el la fel ca gloanțele rusești: ”M-am internat la spital, la Piatra, pentru piatră la rinichi și, pentru că erau mulți răniți, am fost pus într-un pat cu un băiat de 18 ani, din Crăcăoani, bolnav de tifos. Am venit acasă și, la o săptămână, a început să-mi curgă sânge pe nas. Am stat 3 luni bolnav”.
* Un secret al longevității
În familie, Dumitru a mai avut doi frați care au trecut de 90 de ani, însă nu știe dacă longevitatea i-a venit ca moștenire de familie. Dacă ar fi să pomenească unul din secretele vieții lungi, acela ar fi mâncarea. Mâncarea simplă, netratată: ”Păi, n-ați văzut la ciobani ce obraz au? Și ce mânâncă? Brânză, lapte, mămăligă! Asta-i baza! Apoi, lumea trăia cu ce avea prin curte. Punea varză la murat, avea cârnați în pod și trăia lumea așa”.
Cea mai mare împlinire a bătrânului Dumitru este familia. Se bucură că nu-I sunt copiii pe paturi de spital sau în pușcării. Cât despre cum ar trebui să fie oamenii ca lucrurile să meargă bine… ”Păi, dacă oamenii ar fi buni, n-ar mai trebui să vedem polițiști. Oamenii trebuie să fie de bună-credință și de cuvânt, cinstiți. Nu știu dacă în țara asta se va schimba ceva la nivelul conducerii. Nu am avut niciodată un bun conducător și nici nu vom avea. Chiar dacă s-ar ridica unul, nu l-ar lăsa cățeii ăștia mai mici, care sunt partidele politice”.
Dumitru Geangalău prășește, se îngrijește de grădină și se pregătește să treacă pragul de la 99 spre 100 de ani. Rar e văzut stând locului și nici nu are de gând. Își dorește doar sănătate. Crede că e important să fii credincios și vorbește despre credința insuflată în sânul familiei. De altfel, rădăcinile sunt un reper pentru el. Poate tocmai de aceea își dorește să mai ajungă o dată la Tulgheș. ”Acolo îți este adevărata casă – de unde vii, unde te-ai născut…”
Marian TEODOROF
