„ Nu știu alții cum sunt”, dar eu, când mă gândesc la admiterea în clasa a IX-a, la intrarea în sala de clasă fără camere de supraveghere, la cerceii fetei din fața mea și la broșa care o înfrumuseța, dar în care nu erau aparate de emisie-recepție ultra sofisticate, la subiectele la mate și română cu grad de dificultate mediu pentru atunci, dar la nivel de olimpiadă națională astăzi, la cuvintele care erau folosite pentru a formula cerințele, iar astăzi sunt considerate neologisme, la procedura de desfășurarea a examenului/ admiterii Ministerului Educației care avea pe atunci trei pagini, iar astăzi 4 sau 5 aplicații electronice, fiecare cu câte 1 sau 2 manuale de utilizare, la numărul profesorilor care supraveghează elevii și la numărul profesorilor care supraveghează profesorii supraveghetori (supracontrolul), la controalele fulger din minister în timpul examenului, verificând elevi, profesori, inspectori, toalete, alarme, camere video, sigilii, jandarmi postați în zone strategice, la… mă gândesc la instituții precum Sing-Sing, Alcatraz etc. Care își pot trimite reprezentanții la cursuri de formare în România, în perioada examenului de Evaluare Națională, la care participă elevi de 14-15 ani. Au ce învăța de la noi!
Dar, când mă gândesc la examenul de admitere de altădată, parcă nu ucidea hazul și farmecul copilăresc, ”parcă-mi saltă și acum inima de bucurie”!
”Și, Doamne, frumos era pe atunci, căci și părinții, și frații, și surorile îmi erau sănătoși” și nu semnau petiții ca să se schimbe baremul de notare. Și „parcă era toată lumea a mea”, deoarece nu mă repartiza un program informatic la liceu!
”Și eu eram vesel ca vremea cea bună și șturlubatic și copilăros ca vântul în tulburarea sa”, deoarece nu mă gândeam la spusele mamelor de astăzi – ”Te-ai scărpinat cumva, copile, în cap în timpul examenului, căci ai fost filmat și poți pica examenul?!”.
Așa era treapta I în vremea copilăriei mele, ”plină de minunății, pe cât mi-aduc aminte”. Și-mi aduc bine aminte, căci ce și cum se învăța pe atunci cu greu se dădea uitării.
Mesagerul de Neamț
Un comentariu
Dar oare a cui e vina… copil de altădată și adult azi?