Poate pe unii îi amuză credința românilor în farmece și blesteme, dar ea era prezentă în conștiința populară în perioada interbelică, tot așa cum mai persistă și astăzi. Se rosteau, și atunci, ca și acum, ”incantații” speciale pentru îndepărtarea vrăjilor sau pentru alungarea spiritelor rele. Folclorul românesc conține multe descântece de deochi, acesta fiind considerat în popor o boală indusă prin magie de o simplă uitătură invidioasă. Dar descântecele se fac și pentru aducerea dragostei, pentru sănătate, pentru… aducerea înapoi a bărbatului. Practic, pentru orice situație ivită în viața există și… o soluție în lumea farmecelor sau a descântecelor.
Un articol deosebit de interesant pe această temă apărea în săptămânalul ”Realitatea ilustrată”, din 14 aprilie 1937. Articolul, cu titlul ”Hai, mamă, la țața…”, a fost scris de Lory Panaitescu-Zătreni. Iată câteva pasaje importante:
«S’a mai spus și toată lumea știe că, în ritmul ultratrepidant al vieții de azi, iubirea este și ea mai grăbită, mai superficială, mai puțin trainică și mai puțin dureroasă, ca înainte vreme. Legăturile se înnoadă mai repede, plăcerile se împletesc mai ușor, dar despărțirea nu întârzie, iar durerea – atunci când e – se vindecă cu altă sărutare, se uită într’un pahar de vin spumos, se șterge într’o glumă. Și, între iubire și aventură, iubirea de azi e mai mult aventură. (…)
În satul meu, când o fată iubește un flăcău, iar el ține la alta, mama nu-și mustră odrasla, ci o mângâie, o încurajează să câștige inima flăcăului, dacă se poate, o gătește și o veghează ; și dacă nu se poate, dacă biata Ioana își pierde nopțile plângând și zilele zăcând, atunci calea de luat e numai una :
– Hai, mamă, la țața…
Cu o pasăre sub braț, cu o sticlă de țuică în sân, pe sub seară, în ascuns, mama și fiica se strecoară, ca două umbre, abea simțite și de câini, la Cocoșoaica în ogradă, să puie fermece lui Ion. Ce alta ar putea să facă? Cui să spui, în lumea rea, de focul care mistue o biată inimă de fată? Gurile rele ale satului pândesc cu ochi de mâță rea, din umbră. Batjocura stă să se reverse în bale…
– Da’, ce o fi având fata dumitale, lele Mariță, de s’a albit așa la față?…
– Oare? Nu băgai de seamă, țață Călino… Da’ nu cred… E săritoare și veselă ca de Paști… își face o cămeșe de toată frumuseața…
– Îmi păru bolnavă la horă alantăieri… Parcă se lovia numa’n cotu lui Ion…
– Care Ion ?
– Ei, Ion al lui Șolomon de la Văleni…
– Care Ion a lui Șolomon, țață?
– Ei, bată-te, lele Mariță… Ion, bălanul de-a fost jăndar…
– Aaa… Păi ce să caute Ioana mea la cotul lui… Îi fată cuminte. Da’ văzuși ce pagubă pe bietu’ llie al Morăresei… Îi muri vaca…
Sărmana femeie schimbă vorba, dar în sufletul ei numai Dumnezeu știe
ce se petrece. E nevoie să se grăbească…
– Hai, mamă, la țața…»
* Descântece, farmece
«Ori descântec, să scape fata de pârjol, ori farmece, să-l aducă pe flăcău… Se înțelege deosebirea între acești doi termeni. Descântecul este formula, însoțită de gesturi alinătoare (o atingere a tâmplelor, o apăsare slabă a pleoapelor, sau un masaj bun, ori de unele leacuri – din păcate – de înghițit, sau de băut, care diferă dela caz la caz și care – se presupune – vindecă, înmoaie, îndepărtează răul din trup, sau din suflet. Farmecele sunt invocațiuni, însoțite de un ritual, destul de complicat de cele mai multe ori, sunt imprecațiuni, sau ordine, adresate unor duhuri, pentru a atrage norocul, dragostea sau banii, pentru a trimete asupra cuiva nenorocul, boala sau chiar moarte, pentru ca să stăpânești spiritual pe cineva, să-l îngenunchi complet. Să presupunem că o fată vrea cu orice preț pe flăcăul alteia… Îi va ”pune fermece”, ca să tânjească de dorul ei, să se culce seara bun-sănătos și să se trezească a doua zi în zori bolnav de dorul ei, îndrăgostit până peste urechi, orb pentru toate, surd la toate, numai pe ea s’o vadă, numai pe ea s’o audă.
În cazul nostru, luat ca pildă, iată cum va pune Ioana , ”fermece” lui Ion:
După tocmeala de rigoare și expunerea cazului în amănunt, femeile – adică mama și fiica – lasă bunătățile în ograda Cocoșoaicei, primind în schimb anumite instrucțiuni necesare. Farmecele se pun de obicei la Lună nouă, așa încât biata Ioana își înfrânează dorul și se mistue la focul inimei până la data fixată de ritual.
În noaptea sorocită, sunt amândouă în deal, la Cocoșoaica. Aceasta din urmă a pus pe vatră un urcior bine astupat, în care fierbe apă neîncepută, bătută cu busuioc pe noapte fără Lună. În apa aceea, fata a scuipat sau a deșertat o lingură de apă de izvor, cu care și-a clătit gura mai întâiu. Nouă bețișoare puse la rând stau lângă vatră: arțar, porumbar, gorun, alun, scaiete, ”țandără de corlată”, sânger, linte și mazăre.
Apa începe a bolborosi pe jar. Cocoșoaica se desface de bazma, își pune la ureche o floare roșie de mușcată pe care Ioana a păstrat-o între dinți pâna acum, mușcă fața fetei, care sâsâe de durere, îi ia batista și și-o așează pe frunte, pune mâna pe bețișoare și, cu fața la Lună, spune:
Floare ”roșă” de mușcată/ Mă născui acuma iată/ Alăptată/ Înțărcată/ Ionica botezată…
Luând apoi busuioc în mână, șoptește în sâsâitul apei ce fierbe:
”Stea, steluța mea,/ Toate stelele să stea,/ Numai tu să nu stai./ Să te faci năpârcă viforâtă/ Din cer coborâtă,/ Cu 44 de ciocuri de oțel,/ Cu 44 de aripi de fier./ Să te duci la ursitoarea mea./ Ursată de la Dumnezeu dată,/ Prin sat neumblat./ De câine nelătrat,/ Să te duci fără frică,/ La patul lui Ionică,/ Cu ciocul să mi-l ciocnești,/ Cu aripile să mi-l plesnești./ De-o fi la porci,/ De-o fi la vaci,/ Să nu-i dea stare a sta,/ Mâncare a manca,/ Somn a dormi,/ Până la mine. La scrisa mea,/ Nu s’o gândi,/ N’o veni”.
la betișoarele unul câte unul și lovește pântecele urciorului…
”Tu alun, să mi-l aduci ca pe un nebun…Tu arțar, să mi-l aduci ca pe un armăsar…”
Urmează un întreg șir de versuri, ce nu pot fi redate din cauza expresiilor prea tari. Ele nu constitue însă o pervertire, nu sunt expresia unui viciu, sau a unui moment de isterie, cum s’ar putea crede, ci o urmare firească a vieții de familie de la țară a traiului în comun, dus la ultima limită a înțelesului lui total. Fecioara, adică ”fata mare” de la țară, doarme în aceeași odaie cu părinții, cu o soră măritată și soțul acesteia, cu un frate și femeia lui cu ceilalți copii, mari și mici și nu arare ori cu animalele. Secrete sexuale – în înțelesul ce l-ar putea avea aceste cuvinte – chiar azi – pentru o fată dela oraș – nu există pentru ea. Măritișul nu e o poartă spre necunoscut, decât în ce privește caracterul ”omului”, ce va fi al ei; bun sau rău, muncitor sau leneș, bețiv, risipitor sau adunat. Restul îl află oricare dela o vârstă atât de fragedă, încât e jalnic pentru bietele lor vieți. De aceea expresiile tari în farmecele de iubire, nu sunt pornografii, ci chemări mai tari, invocațiuni, de efect, sublinieri ce impresionează…
”Piatră de cărbune stins,/ Să-mi aduci pe Ion învins,/ Busuioc cu frunze rare,/ Să-l văd sara pe cărare,/ Cum miroasă câinește./ Și la poarta mea s’oprește…”
Urmează unele versuri imposibil de redat, apoi finalul:
”Să-l alung și el să vie,/ Numa’n lacrimi și suspine,/ Și să moară fără mine.”
Femeile sparg urciorul. Fata capătă o măsură din lichidul vrăjit. Ea, maică-sa, sau oricare de-ai casei va turna pândind prilejul să nu fie văzuți – două, trei picături în mâncarea sau băutura flăcăului. Cu riscul de a fi surprinși, cu prețul multor osteneli și viclenii, cu primejdia rușinii și a dușmăniei de veci. Așa vor face, altfel nu ”iesă” farmecul.
Trebuie să mărturisesc, însă că textul meu nu e complet, nu numai din cauză că n’am scris expresiile prea tari, ci pentru că nu l-am putut afla în întregul lui, în ciuda silințelor ce mi-am dat. Femeia care lecuește și ”leagă de dragoste” își apără secretul formulelor ei, cu o tenacitate demnă de o cauză mai bună și aproape imposibil de învîns. Nu numai pentru că ele ar fi pâinea ei, ci mai ales din credință că, odată răspândite, deșirate la lumina zilei, din om în om, trecute din gură în gură, fără ritualul de rigoare, ele își pierd efectul pentru acel ce le-a destăinut. Ba, există și o pedeapsă grea, cu boală lungă cu zăcere în chinuri grele și, în cele din urmă, cu ispășirea finală.
Ea însăși a moștenit aceste formule versificate, de la mama, de la gaga (sora mai mare), sau dela o cumătră – căreia i-a fost ca o fată în cea mai mare taină, aproape sigur de la o muribundă, ca pe o comoară de preț. Sau a furat secretul, trăgând cu urechea, în nenumăratele ocazii, când a făcut apel la puterile ”fermecelor”. În acest din urmă caz (foarte rar, dar posibil totuși) e mai căutată, reputația ei întrece în faimă pe a celorlalte, farmecele ei au mai mult preț…
– Hai, maică, la țața… (cutare) – spune fata, mama, omul sau flăcăul în nevoe. – Că știe fermece furate!…
Deosebirea între țața Cocoșoaica și orice altă ghicitoare în cafea, sau în cărți, de pe la periferiile Capitalei, stă în faptul că aceste din urmă, profesioniste, dau clientelei lor o formulă, un talisman sau o deslegare a viitorului în care ele, personal, nu cred. Sunt vânzătoare de marfă amăgitoare (ce poate alina uneori, desigur) și atâta tot; dar marfă bună numai pentru alții. Țața Cocoșoaica crede însă în descântecul sau vraja ei. Ea ”leagă de dragoste”, pentru copiii ei, dacă are, pentru soțul ei, dacă mai trăiește. Îi descântă dacă sunt bolnavi și își aplică ei însăși același tratament. Chiar dacă recurge la unele exagerări de mimică sau dicțiune – când are lume – ca să facă impresie, în sufletul ei, ea e convinsă de puterea magică a farmecelor.
Ce se întâmplă însă cu Ioana? A ”pus fermece” lui Ion și acum așteaptă să se întâmple minunea. Și uneori este atât de mare puterea credinței, atât de puternică nădejdea, că fata se îndreaptă dela o zi la alta, se îmbujorează, ochii îi capătă un luciu nou, în toată ființa ei e primăvară și e viață. Se gătește ca de sărbătoare și – muncind bărbată – cântă cu ”viers” ales și glas de pasăre, spre uimirea lelițelor vecine, care fac ochii mari și se strâng roată să stea de taină. Cântă de dor și de nădejde, cu duioșie și curaj:
Ai dor, dor, dor./ Uite țață, mor…/ Taci cu țața că nu mori/ Descantece, farmece/ Idilă la fântână/ Că-ți dau leacuri și te scoli/ Câte leacuri sînt pe lume/ Toate sunt în sân la mine…
Sau:
Foaie verde matostat,/ Ți-a dat, Ioane, cin’ți-a dat/ Două fete dintr’un sat/ Și-o femeie cu bărbat./ Ți-a dat buruiană amară/ De m’ai uitat dintr’o ”sară”/ Buruiană din pădure/ Să nu mai mă vezi pe lume/ Buruiană din livezi/ De n’ai ochi să mă mai vezi…
Și uneori se întâmplă și această minune. Flăcăul o vede, ca și toți ceilalți, altfel decât înainte. Strălucirea ochilor, bucuria nădejdii, curajul încrederii de sine, o schimbă, o fac mai ațâțătoare. ÎI atrage fata asta cu tot felul ei nou de-a fi, îl pătrunde un fior tainic pe care nu și-l explică – și nici n’ar putea să și-l explice – și se apropie de ea.
Se întâmplă însă, mai des, ca flăcăul să n’aibă habar, să pășească neșovăitor pe calea lui, spre altă fată. Atunci îndrăgostita se lasă desnădejdei, slăbește și se ofilește, sărăcește plătind ”fermece ”, nu poate mânca și se istovește muncind. Până într-o zi când nu mai poate lăsa culcușul și mama nu mai poate ascunde nimănui că fata ei zace de tânjeală. Și iar va spune una din ele: ”Hai, mamă, la țața ”…
Dar fata nu se urnește, că nu poate, și de aceea țața Cocoșoaica scoboară dealul, s’o descânte (Cum să fi putut ”lega” flăcăul dacă era el fermecat mai dinainte?…), să-i treacă de boală și de dor, ”să rămână curată, ca din cer picată, de rămnitor neatinsă, de rău nepătrunsă, de deochietor neajunsă, de moarte uitată, de Dumnezeu iertată” …
Să ferească Dumnezeu să-i mai dea și ceva leacuri de înghițit ori de băut. O bagă în pământ cu zile. Dar se poate ca iubirea neostoită să ia alte aspecte, mai puțin tragice. Sunt fete ce se resemnează, ”se iau cu alt om” și nu se simt mai rău de asta. Altele sfârșesc prin a uita. Unele, firi răzbunătoare, se duc să-i puie cuțitu de moarte. Vraje care costă mult de tot și se face în mare taină, căci nu e puțin lucru să omori un om! (…)». (”Realitatea ilustrată”, 14 aprilie 1937)
* Vrajă de facere de dragoste
«Fata care voiește să’și facă de dragoste, se duce mai întâi sâmbătă seara în scăpătatul soarelui și ia apa din fântână într’o oală sau sticlă curată. Ajunsă la fântână zice versurile primei părți a descântecului:
– Buna seara, fântână lină./ – Mulțumim dumitale, tânără copilă./ – Șezi./ – Nu șed./ Că n’am venit să șed,/ Și’am venit să’mi dai/ Cătările tale,/ Să strâng dragostele în ele,/ Cum nu poate răbda de tine/ Toate lighioanele,/ Toate păsările,/ Așa să nu poată răbda… (cutare – se spune numele iubitului)/ De vorba, de chipul, de ochii/ Și sprâncenele mele./ Toată lumea,/ De la mic pân’la mare,/ Mai vârtos… (cutare).
Duminica de dimineața se scoală în revărsatul zorilor, ia apa și începe a vrăji cu busuioc, para de argint și fir roșu. Această a doua parte a descântecului se face pe vatra focului.
– Mă sculai duminică de dimineață,/ Pe ochi nespălată,/ De rouă nescuturată./ Maica Precista mă văzu,/ Jos din cer se scoborî,/ Pe scară de argint/ Și la mine veni./ Cu buciumul buciuma,/ Dragostile le aduna,/ În astă oală le băga./ Cum nu poate răbda vaca de vițel,/ Și oaia de miel,/ Și scroafa de purcel,/ Și cloșca de pui,/ Gâsca de boboc,/ Bobocul de gâscă,/ Așa să nu poată răbda,/ Toate fetele,/ Toate nevestele,/ Toate preotesele,/ Toate miresele,/ Toți popii,/ Toți protopopii,/ Toți zapcii,/ Toți conțilii,/ Toți primarii,/ Toți notarii,/ Toți judecătorii,/ Toți întâlnitorii,/ Toți băieții,/ Toți logofeții,/ De la mic pân’la mare,/ Mai vârtos… (cutare)!
Când fata termină partea a doua a descântecului, mai adaugă și cuvintele:
Cum arde vatra de foc și focul de vatră, așa să ardă inima în mic și în mare, mai vârtos în… (cutare), și cum trage fumul la coș, așa să tragă la mine și mic și mare, mai vârtos (cutare)!
Apoi fata iese afară și se întoarce cu fața spre soare și rostește partea a treia a descântecului:
– Răsai soare,/ Frățioare,/ Nu răsări pe garduri uscate,/ Pe țoluri vărgate;/ Răsai pe ochii mei,/ Pe genele mele,/ Pe sprâncenele mele,/ Să se uite lumea cu drag la ele!/ Cine’n urmă mi-o călca,/ În gura mi’o căuta;/ Cine cu mine n’o vorbi,/ Inima’n el o plesni!
Cu apa astfel vrăjită, se stropește fata pe frunte, se spală pe ochi, iar busuiocul cu paraua de argint le poartă cu sine.»
* Descântec de dragoste
«Se descântă cu apă neîncepută, cu steblă de busuioc și miere cununată, cu care se unge îndrăgostitul:
Mă sculai,/ Mă spălai,/ Mă pieptănai,/ Mă spălai/ Cu apă de plai,/ Cu apă de năstrapă,/ Cu o steblă de busuioc./ Cu buciumul buciumai./ Dragostele le chemai./ Și mă dusei la râul lui Iordan/ Mă sculai, mă spălai…/ Mă sculai, mă spălai…/ Și mă spălai,/ Mă curățai,/ Și’mi luai:/ După țâțe,/ Păr de mâțe,/ După cap,/ Piei de țap;/ După picioare,/ Piei de șarpe,/ După trup,/ Piei de lup./ Mă spălai/ Mă curățai,/ De urâciuni,/ De legături,/ De dătături,/ De aruncături,/ De la cumnate,/ De la surate,/ De la vecine,/ De la străine,/ De la moașe,/ De la nașe,/ Și… cutare… rămase șpalt/ Mândru și frumos/ Ca un trandafir frumos.
Uneori, se recomandă pentru acest descântec miere cununată de trei ori, în care se vrăjește de trei ori. Cu mierea se unge pe sprâncene și pe păr tânărul sau fata care voiesc să facă dragoste. Se mai descântă și în sare, care se pune în ghete și se zic cuvintele:
Cum trag toate vacile și toată lumea,/ Și mic și mare la sare,/ Și cum nu poate nimeni fără sare/ Așa să nu poată nimeni fără… (cutare)./ Și cum nu pot eu călca,/ Așa să nu poata calcă … (cutare) fără… (cutare).»
* Vrajă de dragoste
«Descântătoarea mestecă cu un fir de busuioc într’o sticlă cu apă, din care trebuie să bea cel căruia i-a descântat:
Duminica mă sculai/ Vadra’n mână o luai,/ La fântâniță plecai,/ Pe poteca necălcată,/ Pe rouă nescuturată,/ Cu busuiocul ăsta buciumai,/ Dragostele adunai,/ De la cârciumărese,/ De la jupânese,/ De la flăcăi,/ De la fete mari,/ De la copii mici,/ Și’n apa lui… (cutare) le băgai/ Și pe… (cutare)’l luai/ Și’l dusei la râul Iordan/ Și’l spălai/ Și’l curățai/ Pe trup/ De păr de lup/ Pe cap/ De păr de țap/ Pe țâțe/ De păr de mâțe/ Și’l dăruii/ Cu doi luceferei,/ În doi umerei,/ Cu stele,/ Mărunțele, pe mânecele./ Cu cine o vorbi… (cutare),/ Cu cine’o tăinui,/ Cu miere l’o lipi;/ Să le vie a plesni,/ Prin gene,/ Prin sprâncene,/ Mai ales prin ismene./ Să nu-i dea a sta,/ Să nu-i dea a mânca.»
(”Materialuri folkloristice”, culese și publicate sub auspiciile Ministerului Cultelor și Învățământului Public, prin îngrijirea lui Gr.G. Tocilescu, București, 1900)
Sursa text și foto: deieri-deazi.blogspot.ro
