S-a născut în 1909, la Botoșani, dar a trăit, a studiat și a scris la Roman. Era fiul negustorului evreu Lazăr Blecher, cu magazin de porțelanuri în centrul orașului. A absolvit, ca elev eminent, Liceul ”Roman-Vodă”, în 1928. A plecat la Paris, pentru a studia medicina, dar s-a îmbolnăvit grav de morbul lui Pott, un TBC infecțios sever, care l-a țintuit la pat, într-o carcasă de ghips. E adevărat, într-o casă prietenoasă, unde scria ce gândea și ce simțea, coresponda cu personalități din țară și străinătate. A lăsat o operă nu foarte bogată, dar foarte valoroasă, unică în felul ei, apreciată laudativ de specialiști în trecut, dar mai ales în prezent, când este tradusă în numeroase limbi.
Prietenii apropiați au consemnat rezistența psihologică în fața groaznicelor suferințe trupești, au evidențiat luciditatea scriitorului, ca formă a conștiinței de sine. Ovid S. Crohmălniceanu afirma că Max Blecher făcea parte dintr-o categorie de scriitori care au văzut în scris nu o îndeletnicire artistică, ci o experiență existențială intimă, s-a simțit atras către un realism fantastic, construind universuri terifiante…
Volumul de versuri ”Corpul transparent” (1934) a fost încadrat în modernism și avangardism, versurile fiind greu de înțeles de cei fără o anumită pregătire literară. Numeroase versuri au o tonalitate sumbră, transfigurând o senzație de apăsare și de tristețe, cum observau criticii. În general, specialiștii sunt de acord că volumul menționat este un giuvaier.
Volumul de proză ”Întâmplări în irealitatea imediată” (1936) a fost apreciat drept roman, jurnal special, reportaj excepțional, eseu. Greu de povestit, trebuie citit cu foarte mare atenție și înțeles în amănunt; este, îndeobște, apreciat ca o autobiografie, prezentând copilăria și adolescența scriitorului, în orașul de provincie Roman, pe care îl simțea ostil sieși. Deci, nu este vorba de o irealitate, ci de o anume realitate, cu numeroase referiri la aspecte variate din viața orașului, personaje, situații, ritualuri evreiești etc., binecunoscute. Adolescentul se zbate în limitele condiției sale biologice cu o luciditate care se întoarce asupra lui însuși. Volumul pare jurnalul unei singurătăți dureroase.
Volumul de proză ”Inimi cicatrizate” (1937), ca și cel precedent, poate fi apreciat drept roman, jurnal special, reportaj excepțional, eseu. Ne sunt prezentate în amănunt aspecte din orașele și sanatoriile din țară și din străinătate, orașe ale damnaților, prin care autorul a trecut, evoluția bolii măcinându-l din ce în ce mai mult. Este cutremurătoare descrierea circulației pe străzile orașului în poziție orizontală, în patul cu rotile, a bolnavilor încorsetați în ghips. Aceștia sunt eroi ai unor pasiuni umane obișnuite, au manii diferite care vor să acopere patimile spirituale ce se întâlnesc cu moartea. Sunt realizate cu măiestrie descrieri: țărmul mării, amurgul, toamna, Crăciunul, interiorul unei biserici etc. Nu lipsesc scene erotice ieșite din comun…
Un an mai târziu, în 1938, Max Blecher avea să plece, lăsând în urmă mărturiile sale scrise…
Volumul de proză ”Vizuina luminată”, apărut postum (1971), prin grija prietenului său Sașa Pană, este un jurnal, scriitorul fiind personajul central, aflat în lumea comună ca o eroare, existența sa constituind o aventură bizară. Realitatea îi este ostilă, scriitorul nu are posibilitatea unei trăiri autentice. Realitatea și visul sunt două lumi diferite. Retras în vizuina luminată, autorul trăiește dezamăgirea, asistă conștient la propria lui degringoladă.
Au rămas de la Max Blecher numeroase eseuri publicate în ”Viața românească”, ”Vremea”, traduceri din și în limba franceză, recenzii ale unor lucrări vestite în epocă, desene și schițe felurite etc.
Scriitor excepțional, talent ieșit din comun, unic în felul său, Max Blecher a fost încadrat de specialiști în suprarealism și existențialism, mișcări pe care scriitorul nostru le agrea, fiind în vogă la acea vreme. Blecher a trăit între iluzie și luciditate, între voluptate și suferință, între certitudine și îndoială. Singur a apreciat că și-a trăit viața din plin, fiind de părere că ar fi mai bine ca familia să-l plângă lângă monumentul său din cimitir decât să-l compătimească pe patul de suferință. Max Blecher nu vorbea despre boală, dar era frământat de gândul că părinții s-ar crede vinovați de boala lui.
Prieten apropiat al lui Max Blecher, scriitorul Geo Bogza afirma cu tărie că opera lui Max Blecher va dăinui și va fi apreciată și peste o sută de ani, ceea ce se dovedește a fi un mare adevăr.
Recent, i s-au acordat scriitorului Max Blecher titlul și diploma de cetățean de onoare al municipiului Roman.
Prof. Iancu WEXLER
