Ascuns de ochii lumii, fără un indicator la drum, care să pomenească în vreun fel că acolo au trăit, cândva, oameni, satul Plugari figurează încă pe harta comunei Urecheni. Am întrebat la magazinul din centrul comunei cum ajungem până la satul cu două case și nu mică le-a fost mirarea oamenilor când au auzit că vrem la capătul lumii. ”O luați pe aici, pe câmp, urmați drumul și, după vreo 200 de metri, faceți la stânga. O țineți tot așa, până vedeți niște copaci și acolo sunt și casele. Dar nu știu dacă mai stă cineva acolo”. Așa au fost indicațiile.
Și am pornit, pe-un drum făcut de roțile tractoarelor, printre lanuri de porumb și de floarea soarelui. Am rătăcit vreo 20 de minute, până ne-am dat seama că nu vom ajunge nicăieri, așa că am făcut cale întoarsă. Și, așa, am avut norocul să ne găsim propriul ghid turistic, o bătrână care voia să ajungă în satul vecin și ne-a însoțit până în Plugari, cu indicații precise și povestea locului: ”Nu pe acolo trebuia să mergeți, ci pe următoarea la stânga, vă arăt eu. Da’ de ce mergeți? Aveți pământ acolo? Că altfel nu văd de ce-ați merge… O ținem tot înainte, trecem pe lângă anticar și pe lângă ruine, după aia facem la dreapta și ajungem”.
Am aflat că acolo, în timpul războiului, erau săpate șanțurile de apărare împotriva tancurilor – cele pe care bătrâna le numește anticar – și, într-adevăr, se mai văd ruinele cazematelor. ”Au luat oamenii pietrele, ca să-și pună la temelia caselor. Mai sunt doar câteva, dar atunci erau cazemate. Acum au mai rămas doar obuze pe câmp și le mai găsesc oamenii. Pe aici, la dreapta, o să vedeți casele”, ne-a mai spus, cu ton de povestitor, ghidul nostru, înainte de a ne lăsa la casele părăsite și de a-și continua, pe jos, drumul până acasă.
Rețea electrică nu există, drum asfaltat sau măcar balastat nu se vede, iar de apă curentă nici nu poate fi vorba. Casele, două la număr, stau să cadă.
Prima e ascunsă printre tufișuri dese, gunoaie, carcase de casete, pet-uri de bere, aruncate prin ceea ce era odată o curte, și crengi de salcâm proaspăt tăiat. O bucată de casă s-a prăbușit deja, iar cealaltă stă să cadă în orice clipă. Aici a trăit ultimul localnic din Plugari, Gheorghe Nechita.
La câțiva metri distanță, e cea de-a doua casă. Albastră, cu celofan lipit în geam și o ușă în bătaia vântului, e sinistră și duce cu gândul la filme horror, nicidecum la casele din poveștile bunicilor. De răspuns… nu răspunde nimeni, dar, cum ușa e deschisă, îndrăznim și intrăm. Acoperișul stă să cadă. Pe pervaz sunt un pachet de țigări și câteva aparate de bărbierit. În stânga, e o măsuță, pe care sunt aruncate niște ambalaje de mâncare, un capăt de hârtie cu niște calcule și un cupon de pensie al unei femei din Răucești. Cuponul e din martie 2016, așa că ne gândim că, poate, aici mai trăiește cineva, deși ar fi greu de imaginat cum ar putea, date fiind condițiile. Nu apare nimeni cât cercetăm cu privirea obiectele de pe masă, așa că ieșim, scrutăm încă o dată zona și abandonăm încercarea de a găsi o ființă vie în acest capăt de lume.
Fântâna din fața casei mai are încă apă și o cană nouă e legată cu sfoară de roată. O fi pentru cei care vin să muncească la câmp.
Facem cale-ntoarsă, dar nu prin câmp, ci mergem drept și ajungem în câteva minute la asfalt. De-am fi știut cât de simplu e, nu mai rătăceam atât. Dar nici nu mai aflam de anticar…
* Ultimul suflet din Plugari s-a dus odată cu cățelul
Cum în sat nu am găsit pe nimeni, iar ghidul nostru nu a știut să ne spună prea multe despre cei care-au trăit odată acolo, ne-am oprit la primarul Ion Tănăselea ca să aflăm istoria locului. ”Satul Plugari avea doar un singur locuitor, iar din noiembrie 2015 nu mai are niciunul, deoarece Gheorghe Nichita, ultimul rămas, a decedat. A avut de executat o pedeapsă de detenție și, după ce și-a ispășit pedeapsa, nu a mai avut unde să se refugieze, venind în casa părintească. A fost condamnat la 15 ani pentru crimă, din care a executat 8 ani. Părinții lui au decedat între timp. Erau trei copii, dar nu prea au păstrat legătura. Mai avea o fiică, dar nu au corespondat, pentru că orice copil își judecă părintele atunci când își omoară consoarta, din câte a stabilit instanța. Noi am avut discuții cu dumnealui, să-i oferim o cameră, la fostul CAP, să locuiască acolo. Nu a vrut, că mai avea un cățel și câteva pisici și a spus că stă acolo cât mai are de trăit. Și așa a și făcut. După ce-a murit, niște vecini care au stat acolo au luat cățelul și s-a dus și ultimul suflet din Plugari”.
Cu imaginea cuponului de pensie din martie 2016 în minte, l-am întrebat pe primarul Ion Tănăselea de soarta celei de-a doua case, cea care ar putea fi locuită încă. Primarul nu numai că nu știe nimic despre vreo ființă vie, care să aibă rude prin Răucești, dar ne calmează rapid imaginația, spunând că acea casă albastră nu mai e locuită de-un deceniu jumătate: ”În cealaltă casă nu mai trăiește nimeni de vreo 16 ani. A fost un moștenitor, care era cioban, dar stătea pe la stâni. A decedat și el în iarna lui 2014 și nu știm să stea cineva acolo acum. Voi vorbi și cu cei de la Poliție, să vedem dacă au auzit ei ceva, dar, din câte știm noi, acolo nu mai stă nimeni de ani buni”.
* Plugari rămâne sat în Urecheni, chiar dacă nu mai are locuitori
Cum nu mai e nici urmă de viață în Plugari, odată cu decesul lui Gheorghe Nechita și cu plecarea cățelului credincios, normal ar fi fost ca satul să fie radiat din componența comunei Urecheni. Cu toate acestea, în holul primăriei poate fi admirată o hartă a comunei, cu cele trei sate – Urecheni, Ingărești și… Plugari. ”Satul va rămâne în documentele oficiale ale comunei Urecheni, cel puțin până în 2023, deoarece avem și teren intravilan în sat, cuprins în PUG-ul din 2013. Cum Planul Urbanistic General se înnoiește odată la 10 ani, trebuie să așteptăm până 2023 pentru a scoate satul. Nu putem elibera autorizații de construcție, pentru că avem obligația să asigurăm utilități și servicii și nu ar avea rost. Am balastat drumul, pentru că servește fermierilor din zonă. Dar iarna, să te duci să deszăpezești 3 kilometri de drum pentru un singur om… O faci, că te obligă legea, dar este o cheltuială foarte mare. Poate să dureze două-trei ore și, în același timp, nu ai cum să deszăpezești zone populate din comună”, explică primarul Ion Tănăselea.
Despre repopularea zonei, edilul spune că ar fi greu de făcut. Singura variantă ar fi ca fermierii să vrea să facă ceva acolo, dar primarul nu prea crede nici în astfel de miracole, din cauza plăților și așa întârziate pentru cei din agricultură: ”Locuitori este foarte puțin probabil să mai fie acolo vreodată, pentru că nu sunt utilități. Nu este rețea electrică, nu mai vorbim de apă sau canalizare. În trecut, cel mai populat a fost în anii ’70-’85, când existau 14 locuințe și vreo 25 de locuitori. Începând cu 1985, în perioada Răposatului, i-au strămutat pe oameni. O parte și-au făcut locuințe în comună, acolo rămânând cei mai în vârstă, care sunt atașați de locurile unde s-au născut și au crescut. Atunci, că locuiai în Plugari sau Urecheni, nu era nicio diferență. Lumină tot nu aveai. Dar, cum s-a modernizat și satul românesc, oamenii au decis să se mute din Plugari, pentru că nu exista posibilitatea extinderii rețelei electrice. Se mergea pe ideea comasării, a unirii satelor răzlețe cu celelalte”.
Și iată de ce, în România asta, minunată și de multe ori absurdă, găsești, la 50 de kilometri de Piatra Neamț, un sat fără niciun locuitor, dar care va rămâne menționat pe hartă cel puțin șapte ani de acum înainte, pentru că așa e birocrația și pentru că, pe hârtie, totul arată altfel. Mai plin…
Andreea AMARIEI
