Fermecătorul Nică a lui Ștefan a Petrei

Nică a lui Ștefan a Petrei este bunic. Ales dintre douăsprezece mii de candidați, Ion Bocancea, actorul din Bicaz care l-a întruchipat într-o manieră fermecătoare pe Ion Creangă în filmul ”Amintiri din copilărie”, are o nepoțică, Ioana, în vârstă de 8 luni. Tată a trei copii, doi băieți și o fată, trăiește la Reșița și este fericit de realizările lor. ”Nepoțica o am de la fata mea, care-i medic într-o localitate lângă Herculane. Ioana este sufletul meu. Uite, mi-au dat lacrimile, dar sunt lacrimi de bucurie. Devin emotiv când vorbesc despre părinți, despre copii…”.

A jucat fotbal la echipa Volanul Bicaz și a lucrat câțiva ani la Fabrica de Ciment, ca programator calculatoare. Din Bicaz la Caraș-Severin, a plecat în anul 1976, când s-a căsătorit. ”Pe soția mea am cunoscut-o la un curs de specializare, la Bușteni. Nu știa că eu l-am interpretat pe Nică. Ne-am căsătorit și nu i-am spus. După o vreme a aflat”.

Ion Bocancea are 65 de ani și ”lucrează” în prezent la o carte de memorii. Iubește mașinile și urăște politica. ”Vreau să mor împăcat că am făcut ceva pe lumea asta”, spune cel mai îndrăgit actor-copil al anilor ’60-’70.

– Vă mai uitați din când în când la filmul care v-a făcut celebru?

Mă uit des. De multe ori râd și eu de mine, singur, acolo, în fața televizorului. Parcă nu-mi vine să cred cu câtă naturalețe am tradus în fapte ceea ce a scris Creangă. Într-o zi, aveam preselecție la Muzeul Satului și era plin de lume. Trebuia să ne dezbrăcăm în pielea goală. Îți dădea itinerarul: urzici, spini, garduri, tu în pielea goală, trifoi cosit, etc. și cu toată lumea uitându-se după tine. Dar nu m-am mai gândit la oameni și am zbughit-o ca din pușcă. Și, nu știu dacă am mai zis-o, îmi place mult legătura care există între imagine și muzică. Mi se pare o combinație extraordinar de reușită.

– Cum regăsiți locurile copilăriei?

Frumoase. Tata era din Bicaz, iar mama din satul Neagra, comuna Tașca. Când s-a făcut preselecția pentru film, intrasem în clasa a VI-a. Eu nu sunt blond, m-au vopsit pentru rol. În Capșa, mi-am trăit copilăria și o parte din tinerețe. Eu și acum culeg cireașa de unde numai pasărea ajunge. Acasă aveam tot felul de pomi fructiferi. Dar nu mă simțeam bine dacă nu furam de la vecini vreo două pere. Te simți altfel când ai făcut o năzbâtie. Aș vrea să mai fiu copil, dar nu mai pot. Mă uit la film și să știți că, în sufletul meu, tot așa am rămas. În mine, bate mereu o inimă de copil.

– Ați fost unul dintre cei mai populari copii-vedetă la timpul respectiv, lucru care v-a adus admirația unei țări întregi.

Rolul m-a marcat într-un mod fericit toată viața. Am fost invitat la numeroase activități culturale, în țară și străinătate. Înainte de a mă alege în film, eu făceam singur, în clasă, teatru de păpuși. Dacă nu aveam păpuși la mine, mă jucam cu două creioane, cu două batiste, îi imitam pe Vasilache și Mărioara. Ingeniozitatea copilului e întotdeauna deosebită. Fiecare are ceva frumos în el. Îmi place să spun mereu: ”Ia din viața ce-i frumos!”. Facem și bune, facem și rele, dar, când realizăm bilanțul, binele să fie pe locul întâi.

– Nu v-a luat valul succesului?

Nu, deși am avut mare succes. Am fost recompensat cu mari premii internaționale, dar succesul nu mi-a luat mințile. Nici nu-mi vine să cred că au trecut 52 de ani de când a avut loc lansarea filmului.

– Pe cine ați îndrăgit cel mai mult la filmări?

Pe Ștefan Ciubotărașu. Și pe ceilați, dar în primul rând pe el. Cel mai mare și cel mai domn era Ștefan Ciubotărașu, artistul poporului. De la el am învațat o gramadă de ”chestii”. Conviețuirea asta, într-o echipă atât de bună, m-a făcut și pe mine să progresez de la zi la zi. Însă să știți: viața de artist e frumos să o privești, mai puțin să o trăiești. Niciunul dintre actorii mari nu mai trăiește. Doar copiii, cei 10 care am rămas la selecția finală. Mai țin legătura cu ”Smărăndița”, care-i în America, și cu marea regizoare și scenaristă de film Elisabeta Bostan. Am mai fost la preselecții, la o peliculă – ”Cine va deschide ușa” – dar acolo trebuia să fumez și nu am vrut. Oricum, după ce am jucat în ”Amintiri din copilărie”, în liceu am fost cooptat în trupa de teatru coordonată de profesorii Alexandrina și Mihai Mancaș. Jucam alături de Sandu Dabija (regizorul Alexandru Dabija – n.red.), el era de aici, din Mărceni, și de alți tineri talentați. Am fost premiați la una dintre edițiile Bienalei ”Ion Luca Caragiale”. Am mai avut roluri episodice și la teatrele din Bacău și Piatra Neamț, am jucat și la Palatul Pionierilor din Capitală, și la Reșița.

– Unde vă simțiți cel mai bine?

În mijlocul copiilor.Vin la întâlnirile cu cei mici cu cel mai mare drag. Văd în ei un viitor bun. Copilăria, din păcate, trece repede. Eu mereu le spun să-și realizeze visurile. Să nu renunțe. La liceul din Bicaz, pe care l-am absolvit în urmă cu 45 de ani, am avut-o dirigintă pe doamna Gheorghiu. Într-o zi, ne-a pus pe fiecare să scriem ce vrem să devenim în viață și, la întâlnirea de 10 ani sau 20 de ani, avea biletele alea de la noi. Ce visam noi acolo, ce am scris, aia devenisem. Visurile din copilărie se transformă în realitate, numai că trebuie să muncești, să perseverezi și să nu te lași. Orice lucru început, trebuie terminat. Indiferent ce pățești în viață, să le spui mamei și tatălui, ei sunt singurii care nu îți vor răul. Ei te ajută, ei te scapă, indiferent ce ai făcut. Doamna Gheorghiu ne mai spunea: ”Când vin la voi în vizită, că ești necăjit, că ești cum ești, nu mă interesează, vrei să mă servești cu ceva, cu ce ai tu, o bucată de mămăligă cu ceapă, dar să le pui pe un șervet curat și să le oferi din inimă”. Așa ne-a învățat. Știți cum e, fericirea vine din lucrurile mărunte. Nu mă duceam la școală ca acum, cu un coșcogea buchetul de flori, că ai mei nu aveau bani, dar găseam un ghiocel, o viorea și le ofeream din suflet, că nu aveam altceva. Copiii trebuie călăuziți pe un făgaș. Fiecare se va orienta spre o meserie, spre o profesie și, orice își vor alege, trebuie s-o facă din inimă și cu drag. Profesorii ar trebui să acorde aceeași șansă tuturor elevilor.Cum îi vrei binele copilului tău, trebuie să le vrei binele la toți.

– Până la urmă, nu ați mers pe drumul actoriei. Ați urmat o altă cale, cea a domeniului auto.

Da. Am fost pasionat de mașini. Am fost instructor auto, am o școală de șoferi. Inițial, am dat admitere la Facultatea de Educație Fizică și Sport din Bacău, însă am picat. Eram un foarte bun gimnast, mă descurcam și la fotbal și la handbal, cu voleiul stăteam mai ”prost”, din cauza înălțimii, dar așa a fost să fie. Cineva m-a întrebat, dacă aș lua-o de la capăt, ce aș face? Exact ce am făcut. Nimic nu aș schimba.

Ana MOISE

Foto: Damian Pancu