Se surpă Cetatea Neamțului

La puțin timp după inaugurarea Cetății Neamț, Adrian Andrei Rusu, președintele Asociației arheologilor medieviști din România, om cu doctorat și cu autoritate în domeniu, membru al mai multor comisii de profil naționale și internaționale, publica un articol, intitulat ”Cetatea Neamțului în haine noi”.

Dacă ar fi să-l parafrazăm, acum, după puțini ani de la restaurarea monumentului, ar trebui să adăugăm că ”hainele noi” sunt ude leoarcă. Și rupte pe alocuri.

Restaurarea Cetății Neamț a costat vreo 3 milioane de euro, cu tot cu drum, bănci și stâlpii de iluminat, făcuți dintr-un plastic dur, care a cedat deja, așa că unii mai acum doar un singur braț. Suma pare un fel de ”mărunțiș”, comparativ cu cele 15 milioane de euro cât a costat Cetatea de scaun a Sucevei, și ea cu mari probleme după lucrări, dar premiată recent, la întruniri în care astfel de ”realizări” deschid porțile spre noi afaceri.

În articolul său critic, dr. Rusu vorbea despre ”băieții deștepți” din construcții, despre rolul de ”simple remorci” pe care au ajuns să-l aibă specialiștii, deși ei ar trebui să fie dirijorii întregului proiect și, mai ales, despre chestiuni de finețe care țin de arhitectura greu de încadrat în vreo epocă și despre lipsa de ”noimă” a rezultatului final. Opinia istoricului și cercetătorului Adrian Andrei Rusu a ajuns și la cunoștința factorilor de decizie din Ministerul Culturii. A fost tratată ca o ”părere personală” și nimic mai mult, cu speranța, insinuată într-un răspuns către Poliția Neamț, că ”timpul va demonstra dacă a avut dreptate”.

Factorul ”timp” a fost invocat și de dr. Rusu în articolul său: ”Nu stăpânesc planurile care au stat la baza restaurărilor. Dar constat repede că umezeala din complex este peste orice limite. Ea se datorează nu doar unor instalații prost concepute ori incomplete, dar și regimului conceput pentru încălzirea spațiilor. După cum se observă ușor pe paramentele exterioare, guri de deversare s-au plasat direct la fila lor. Aceasta face ca apa ejectată să nu fie aruncată din cetate, ci să se prelingă pe paramente. Acum, la primele intemperii, apa lasă doar amprente umede. În timp, ele vor deveni verzi, maronii sau negre, în funcție de microclimatul pe care apa îl va genera la fața locului.

Nu am înțeles de ce uriașa cisternă a cetății nu a fost cuprinsă în planul de drenaj. Nu era cazul ca ea să rămână uscată. Rostul ei inițial fusese, printre altele, acela de a strânge, dacă nu toată apa, măcar cea mai mare parte din cea care cădea peste ziduri. (…) Aleile interioare de vizitare au fost acoperite de plăci (lespezi) de piatră. În timpul vieții medievale a cetății, nu au existat. Astăzi se puteau suplini cu alei cu pietriș bine tasat. Ele sunt în contradicție cu întreaga zidărie, care este mai puțin îngrijită și cu piatră mai măruntă. Adaug că întrețin și alimentează umezeala din construcțiile vecine, despre care scrisesem înainte. Ar putea da impresia unor foste ziduri care s-au conservat doar la nivelul solului.

Există o explicație de utilizare foarte simplă: sunt ușor de instalat, dar, din punctul de vedere al constructorului, foarte scumpe. S-au rezolvat repede și bine plătite, dar, în timp, prețul pozării lor va veni fără îndoială”.

* ”Se zidea când erau 5° afară”

Primul semnal că umezeala a pus stăpânire pe cetate a fost viteza cu care se ardeau becurile de câte ori ploua. Și, implicit, siguranțele, care săreau tot timpul când se strica vremea. Apoi, foarte repede pentru o fortăreață medievală care a rezistat din secolul XIV, au apărut semnele că apa lucrează: pete pe ziduri, infiltrații în mai toate încăperile, miros de mucegai în cele mai puțin aerisite, probleme mai cu seamă în partea nou construită, tencuieli căzute și – surpriză completă – o parte din zid deja surpat, cu tot cu o plantă crescută în gaura abia formată. Plus bălțile de pe toate terasele superioare, care se preling, subtil, în zidărie și se ”evacuează” pe unde găsesc loc.

Ce-i mai trist este că nimeni nu poate fi considerat responsabil. Strict pe hârtii. Lucrarea a ieșit din garanție, constructorul a notificat beneficiarul încă de la recepție că sunt probleme cu infiltrațiile, dar n-au mai fost bani pentru lucrări suplimentare, iar acum, după ce apa deja ”muncește” de 7 ani, e mult mai greu de găsit o soluție care să funcționeze pe termen lung, să protejeze cetatea de viitoarele ploi și să repare ce deja e stricat.

”Problema cred că trebuie privită pe mai multe paliere”, ne-a declarat Vasile Diaconu, șeful Secției Târgu Neamț din cadrul Complexului Muzeal Județean. ”În primul și în primul rând, cred că lucrurile au pornit oarecum incomplet încă de la stadiul de proiectare. Din ceea ce știu eu, pentru că n-am fost implicat în mod direct, conducerea instituției din acea perioadă, respectiv doctorul Gheorghe Dumitroaia, nu a fost consultată în amănunt în ceea ce privește modul cum ar trebui să arate cetatea după restaurare. S-au trasat doar niște linii generale despre cum ar trebui să arate la final proiectul acesta, dar opiniile noastre n-au putut fi incluse în planul de restaurare. Astea ar fi două dintre aspecte. Un alt aspect este cel al timpului în care trebuia să se desfășoare proiectul și, dacă-mi aduc bine aminte, restaurarea sau reabilitarea propriu-zisă s-a desfășurat pe parcursul unei perioade de un an și jumătate. Un an și jumătate în care s-a muncit efectiv, fie vară, fie iarnă. Și aici, într-adevăr, presiunea timpului, să spunem așa, se vede că a avut consecințe mai puțin plăcute asupra monumentului. A fost un proiect cu finanțare europeană, deci nu se putea amâna și trebuia respectat termenul. S-a lucrat implicit iarna, cu un termometru extern. Când erau 5° afară, se zidea. Uneori, mortarul era încălzit în niște cuve metalice, în curtea interioară a cetății”.

Dacă afară erau 5° când se zidea, probabil că nimeni nu și-a bătut capul să se întrebe ce se întâmpla cu mortarul crud peste noapte, când temperaturile coborau sub limita de îngheț, și cum avea să reziste. Iar peste liantul deja șubred, care ”ținea” zidăria, s-au făcut finisajele. Unele de-a dreptul în bătaia de joc tipic românească.

* ”Câte becuri am schimbat la cetate ajungeau pentru tot orașul!”

Sunt săli în care nu s-a mai obosit nimeni să aducă la culoare, măcar ca să salveze aparențele, traseul firelor electrice sau al camerelor de supraveghere. S-au săpat șanțuri, s-au tras conductorii și s-a ”rezolvat” cu niște ciment, pus la repezeală, să fie la ”nivel”. Nu mai contează că se vede și că diferența de rezistență a materialelor folosite ajută apa să-și caute locuri prin care să iasă din ziduri.

”Ulterior, au apărut exfolieri, au apărut fisuri, au căzut unele dintre plombările făcute”, continuă Vasile Diaconu. ”Infiltrațiile au apărut încă din momentul când s-au încheiat lucrările și, pentru că am fost oarecum implicat în activitatea de aici – nu neapărat ca un supervizor, pentru că nu aveam niciun fel de abilitate, dar, fiind nevoie de excavații în interior, trebuia să fac supraveghere arheologică -, inevitabil, am luat contact și cu modul cum se construia efectiv. Au fost niște proceduri care au implicat foraje în zidărie și injectarea cu un lapte de ciment care să consolideze, în teorie, structura interioară a zidurilor. Am impresia că și procedura aceasta a creat niște dificultăți, niște anomalii – ca să folosesc un termen ușor forțat -, care, ulterior, au permis infiltrațiile de apă, deși pe terasele cetății s-a făcut hidrofobizare, s-au pus niște planșee metalice, s-a pus o membrană cu rol de izolare. Dar, din păcate, se pare că nu au fost suficient de eficiente. Încă de când s-au constatat aceste probleme, cred că de prin 2010 – pentru că, mă rog, vina, într-o anumită măsură, era aruncată asupra noastră, că, în calitate de administratori, nu ne ocupăm de buna îngrijire a monumentului -, directorul instituției a făcut demersuri către Consiliul Județean să se găsească o soluție pentru a împiedica aceste infiltrații. Au fost doar niște tentative. Au fost aduși niște specialiști și s-au testat niște materiale, pentru a se vedea cum se comportă ele în timp. Materiale care erau extrem de scumpe și ar fi depășit cu mult bugetul instituției noastre. În plus, garanția pentru lucrările respective era de doar doi ani de zile. Dar, în 2010, constructorul ar fi trebuit să remedieze, pentru că proiectul era încă în garanție. Nu s-a întâmplat astfel. În afară de niște mici, poate chiar insignifiante remedieri la sistemul electric, care s-au făcut chiar atunci, în perioada de după deschiderea cetății, alte lucrări care să fie incluse în partea aceasta de garanție nu s-au mai făcut. În perioada de precipitații, imediat încep problemele: sar siguranțele, se ard becurile. Câte becuri am schimbat la cetate ajungeau pentru tot orașul! Pe timp de iarnă, cu puținii oameni pe care-i avem, am încercat să degajăm zăpada de pe terasele superioare, ca să nu se topească și să pătrundă în ziduri, dar, totuși, când e ploaie, nu avem niciun fel de soluție practică. Nu deținem o umbrelă gigantică! Exponatele nu au încă de suferit, pentru că cele care au valoare patrimonială sunt în vitrine, iar în rest sunt reproduceri din materiale moderne, care rezistă la umiditate. La un moment dat, am avut montate dezumidificatoare în încăperile cu probleme, dar asta era o soluție absolut temporară. Nu făceau față. Să scoți apa din ele, la două-trei ore toamna sau primăvara, chiar nu rezolva problema, pentru că nu se elimina umiditatea din ziduri, ci doar cea din încăperi”.

Poate cea mai relevantă imagine a gradului de umiditate la care ajunge cetatea după două zile de ploaie moderată este cea a vitrinelor din monetărie, complet aburite, pe care se prelinge apa, la modul cel mai propriu. Monedele din expoziția numismatică or fi simple replici ale celor originale, dar apa este cât se poate de reală.

* Cor de lăudători și ”Trofeul calității”

Restaurarea Cetății Neamț a fost urmată de o recunoaștere destul de zgomotoasă. S-a vorbit, mult și elogios, despre creșterea numărului de turiști, despre beneficiile pentru întreaga zonă, iar firma care a realizat lucrarea – Iasicon SA Iași – a fost premiată cu ”Trofeul calității” de către Asociația Română a Anteprenorilor de Construcții (ARACO). În Revista construcțiilor, a fost publicat un articol amplu, în două ediții, dedicat restaurării. Bineînțeles, primul pomenit în text este antreprenorul (Iasicon SA), apoi beneficiarul (Consiliul Județean Neamț, în parteneriat cu Primăria Târgu Neamț), proiectantul general (Edilproiect SA Piatra Neamt) și proiectantul de specialitate (Institutul Național al Monumentelor Istorice). Nici arhitecții care s-au ocupat cu proiectul, în perioada 2007-2009, n-au fost uitați: ”Studiul de feza­bilitate și proiectul tehnic au fost întocmite de un colectiv condus de arhitecții Gheorghe Sion și Corneliu Constantin, din cadrul Institutului Monumentelor Istorice București, iar executanții lucrărilor au fost SC Iasicon SA Iași și SC Proconsult Company SRL Pașcani. S-au realizat: modernizarea drumului de acces pornind cu strada Ștefan cel Mare, strada 1 Decembrie și terminând cu Aleea Cetății; restaurarea întregului ansamblu arhitectonic; iluminarea căilor de acces și a monumentului; construcția de noi clădiri, care să satisfacă cerințele funcționale impuse; amenajarea celor trei parcări existente în apropierea cetății; alimentarea cu apă și canalizarea.

Cetatea Neamț a fost redată circuitului turistic național și internațional la 4 iulie 2009. Au fost amenajate cu prilejul lucrărilor de reabilitare 21 de încăperi, printre care sala de sfat și judecată, sala armelor, închisoarea, camera de provizii, sala de mese, paraclisul etc. În unele camere este recreată atmosfera din vremurile trecute, atunci când cetatea era locuită. În încăperea care servea ca închisoare se află patru manechine, imaginând răufăcători legați cu lanțuri. În lunile de după deschidere, fortăreața a fost vizitată zilnic de circa 500 de turiști, iar sâmbăta și duminica de aproximativ 2.000”.

Nu doar un articol – publicat de o revistă în care Iasicon SA avea deja casetă publicitară – și nu doar un premiu pentru ”calitate” au marcat lucrările la cetate. Corul elogiatorilor a fost mult mai numeros, dar, între ceea ce ar fi trebuit să fie și ceea ce vede astăzi ochiul simplului turist, diferențele sunt inacceptabile. Așadar, conform anunțului făcut la vremea respectivă de Primăria Târgu Neamț, planul era de ”îmbunătățire și dezvoltare a infrasctructurii locale și regionale”: ”Obiectivul general al proiectului este reabilitarea infrastructurii de turism cultural-istoric în vederea sprijinirii dezvoltării economice integrate a sectorului turistic și a celor conexe în regiunea de Dezvoltare Nord-Est.
Obiectivul specific al proiectului este reabilitarea ansamblului monument istoric CETATEA NEAMȚULUI în vederea amplificării atractivității și a valorificării potențialului turistic al judetului Neamț. (…) Lucrările, în valoare de 2,8 milioane euro, au început în februarie 2007, proiectul derulându-se pe o perioadă de 2 ani. Societatea câștigătoare a licitației este SC Iasicon Iași, o societate de construcții specializată, având dotarea tehnico-materială necesară și muncitori calificați, sub conducerea personalului tehnic specializat și atestat conform Legii nr. 10 privind calitatea construcțiilor. Este interzisă orice deteriorare sau afectare a elementelor decorative și constructive ale monumentului”.

* ”A ieșit un buncăr comercial”

Pe lângă abudența de elogii, exista o singură voce critică în tot județul Neamț, în timpul derulării proiectului. Era cea a comisarului Vitalie Josanu, care a prevestit de pe atunci, așa cum a făcut-o și istoricul de marcă Adrian Andrei Rusu, că ”specialiștii” care lucrează la Cetate habar n-au ce vor să facă. Era preferabilă conservarea ruinelor, în stadiul în care se aflau, în locul acestui ”hibrid” care, pe lângă faptul că nu poate fi încadrat în nicio epocă, are niște terase mediteraneene ce se dovedesc acum moartea întregii fortărețe. Desigur, nici comisarul Josanu, nici arheologul Rusu nu și-au dorit să aibă dreptate.

”Până în prezent, restauratorul nu a reușit să ne lămurească asupra cărei părți din viața cetății s-a orientat. Este cea din vremea lui Petru I Mușatinul, cea din vremea lui Ștefan cel Mare sau cea din vremea lui Vasile Lupu? Ceea ce vedem e un buncăr comercial, în care s-a folosit foarte mult ciment, ce favorizează un factor de umiditate extrem de crescut. Nu mai vorbesc despre cetatea fără creneluri și despre ocnițele de tragere așezate pe unde s-a găsit loc, despre treptele care n-au ce căuta la pasarelă. Sunt foarte multe lucruri atipice, descalificante pentru restaurator și exemplu clar de «așa nu!». Mă uit acum și la Cetatea Sucevei, că s-au dat premii, ca să tacă toți cârcotașii, dar firma asta plină de «specialiști» a ajuns și la Soroca, unde a făcut o fardare a cetății, iar acum se anunță mare proiect la Sarmisegetuza, că se pare că trebuie stricat și acolo. Ministerul Culturii nu ia niciun fel de atitudine, deși toate aceste monumente sunt de categoria A și proiectele primesc avize direct de la minister, nu din teritoriu. Și observăm că același domn Kiselevici a dat aviz și pentru Cetatea Neamț, și pentru Cetatea de scaun a Sucevei, și pentru Curtea Domnească din Piatra Neamț, ba chiar pentru ultima a semnat și recepția. Suntem ca în cazurile de malpraxis. Degeaba a murit pacientul, degeaba se zbate familia, dacă stabilește Colegiul Medicilor că s-a făcut totul ca la carte, nimeni nu e vinovat. Eu am sărit de când au săpat muncitorii să-și facă o hazna, au dat peste un mormânt medieval, au scos craniul și pe urmă și-au făcut nevoile acolo. Abia după aceea s-a făcut supraveghere arheologică și s-au găsit alte morminte. Atunci doar eu țipam, acum, când cetatea e compromisă, au început și alții să vorbească”.

* ”DNA n-a ajuns nici la mafia arhitecților, nici la Ministerul Culturii”

Dr. Adrian Andrei Rusu, care privește din postura de istoric tot fenomenul de distrugere a monumentelor în numele ”dezvoltării economice integrate a sectorului turistic”, este mult mai dur în declarații: ”Ministerul Culturii însuși este un monument. Un monument de imbecilitate! Iar acești domni de la firmele de construcții mânăresc niște fonduri europene uriașe și obțin foarte ușor avize. Cetatea Sucevei e copia la indigo a Cetății Neamț. Ardealul e plin de monumente «restaurate», începând de la Rupea, Hunedoara și Deva, și până sus la Oradea. Lista e consistentă, iar acest Kiselevici, a cărui semnătură o vedem pe multe avize, este o vechitură a ministerului, hârșit în rele și în tot felul de afaceri mai mult sau mai puțin oculte. La fel cum e și Mircea Angelescu, cel care dădea avize pentru autostrăzi și a fost implicat și în povestea de la Roșia Montană. Acești funcționari publici au în spate Comisia națională pentru monumente istorice, din care fac parte vreo 20 și ceva de oameni, și se întrunește o dată pe lună. Acolo ajung câte 40-50 de proiecte, fiecare a 1.000 de pagini, pe care nu le citește nimeni. Cel mult le răsfoiește și se uită pe referatul de 2-3 pagini semnat de Kiselevici. Așa funcționează morișca asta, care macină, de fapt, monumentele. Și nimeni nu reușește să o spargă! DNA n-a ajuns nici la mafia arhitecților, nici la Ministerul Culturii! Istoricii au fost dați de-o parte, că n-are nimeni nevoie de ei, iar arhitecții sunt membri și în comisia națională, și în comisia de atestare, și au firme proprii de restaurare. Directorul Dumitroaia – Dumnezeu să-l ierte! – îmi povestea cum angajații Cetățenii Neamț strâng zăpada și o cară cu sacul de plastic de pe terase. Nici măcar cu lopata n-o pot arunca, pentru că ajunge tot pe ziduri. Iar gurile de scurgere fac dop de gheață și nu funcționează iarna. Se vede că nici vara, nu-i vorbă! Cum poți să dai garanție unui frigider 5 ani și unei cetăți 2 ani?! Lucrurile astea ar trebui trâmbițate în toată presa, să nu mai scoată capul în lume băieții ăștia, care învârt banii cu lopata și ne distrug istoria! Ar fi doar trist, dacă n-ar fi și revoltător! Dar ne-am învățat să «nu ridicăm glas», vorba cronicarului, să fim obedienți și să acceptăm orice”.

Cristina MIRCEA