Ana Ularu și Alina Petrică sunt două actrițe de forță ale tinerei generații, care ne încântă cu prezența lor, pe scenă, dar și pe marile ecrane. Ana Ularu a jucat alături de Tom Hanks în ”Inferno” și a primit critici apreciative. Alina Petrică este din Piatra Neamț, a început să cocheteze cu teatrul sub aripa protectoare a Mariei Hibovschi și, pe vremea liceului, a făcut parte din ”Teen-Act”, o trupă mai mereu laureată la festivalurile organizate în România, alături de alți colegi talentați, care și-au găsit cu toții un loc în teatrul românesc: Bobi Pricop (regizor), Alina Grigore (actriță, regizor), Alexandru Pavel (actor), Erwin Șimșensohn (actor, regizor), Alex. Zlăvog (actor), Ioana Chițu (actriță), Cristina Giurgea (actriță, regizor), Răzvan Enciu (actor). ”De foarte multe ori chiuleam de la școală, ca să vin să văd repetițiile actorilor de la Teatrul Tineretului”, spune absolventa Colegiul Național ”Calistrat Hogaș”, pentru care profesoara de muzică Silvia Vais a fost ca o a doua mamă.
– Cum e să trăiești profund un personaj? Cum se ajunge la acea desăvârșită tehnică actoricească spre care tind toți artiștii?
Ana Ularu: – E un consum nervos destul de mare întotdeauna, dar nu mă plâng, pentru că e o alegere pe care am făcut-o eu și numai eu. Mi se pare că, atunci când nu te bucuri de un personaj și nu-l trăiești profund și nu te preocupă o perioadă foarte lungă, nu te chinuie, nu-ți pune probleme, nu e bine. Orice lucru care poate fi rezolvat imediat mi se pare că nu-i neapărat valoros, trebuie să existe un soi de luptă până să ajungi să creezi ceva de calitate. E totul un inefabil. Față de film, în teatru ai tot timpul șansa să o iei de la capăt, să ai o altă seară, să crești împreună cu rolul, să mai găsești câte ceva în tine, să te mai cunoști un pic, să sapi în subconștient și în sufletul tău.
Alina Petrică: – Mă încred, în primul rând, în meserie, în meșteșug, în tehnică, în ceea ce am învățat și ceea ce învăț pe parcursul experienței pe care o acumulez. De la mine învăț în primul rând, de la greșelile pe care le fac, învăț de la colegii mei, de la omul care mă îndrumă, fie că e regizor sau coregraf.
– Se trece cu ușurință de la dramă la comedie și invers?
Ana Ularu: – Eu nu mă consider genială, motiv pentru care mie nu îmi este nimic ușor; nici idioată nu sunt, deci nu mă ucide chestiunea asta. Dar știți cum e… este un proces de creație de fiecare dată și, la fiecare proiect, e diferit acest proces și, cu ocazia asta, mai aflu câte ceva nou despre mine.
– Se spune că teatru nu este o profesie, ci o asumare, o trăire, o experiență de viață.
Ana Ularu: – Nu salvăm viața nimănui.Tot timpul am zis că, dacă aș reuși să fac o operație de apendicită, aș fi mai folositoare umanității, dar, câtă vreme trezim niște emoții în cineva, câtă vreme îi facem pe oameni să se gândească la ceva, câtă vreme îi facem fericiți, să râdă, mi se pare că e totuși ceva foarte util. Mă tem să dau definiția actorului sau să vorbesc în cuvinte pompoase, pentru că îmi iubesc și respect meseria prea mult ca să o închistez neapărat în niște definiții care să sune bine ca citat.
Alina Petrică: – E totul sau nimic. Chiar și pe scenă, chiar și la repetiții, chiar și în afara repetițiilor, dacă ești acolo se vede, se simte, se apreciază, mesajul tău, și gândul tău, și ce vrei tu să transmiți ajung la public. Dacă nu e așa, e doar ceva călduț, nimic valoros. În momentul de față, teatrul mă învață să trăiesc. E viața mea.
– Un citat din actorul și profesorul Octavian Cotescu: ”Actorul trebuie nu numai să joace pe scenă, ci și să gândească teatru”. Sunteți de acord?
Ana Ularu: – Eu l-am adorat pe domnul Cotescu. Da. Cred că teatru, arta sunt un mod de a gândi, cred că te acaparează de la un moment dat încolo și, cumva, ajungi să filtrezi într-un fel realitatea prin chestiunea asta, să fii un spion al existenței celorlalți și să gândești în povești, pentru a avea emoțiile foarte aproape de platoșă.
Alina Petrică: – Trebuie să știi ce faci când ești acolo. În momentul în care te lași purtat de vibrația aia, de frecvența aia, pe care Doamne-ajută, reușești să o atingi, în același timp nu te uiți complet, trebuie să știi foarte bine ceea ce ai de făcut.
– Scena poate fi denumită o chintesență a vieții?
Ana Ularu: – Scena este o oglindă, cred. Eu cred foarte mult în inefabilul care vine odată cu noi. Arta e o oglindă a societății și au spus-o oameni mult mai inteligenți și mai poetici decât mine, dar arta poate fi folosită și ca armă, și ca scut, și ca oglindă.
– Cum sunteți în viața de toate zilele?
Ana Ularu: – Un om absolut normal. Viața de toate zilele, la mine e o chestiune destul de bizară, pentru că eu simt cu adevărat că trăiesc, că sunt fericită și împlinită doar atunci când lucrez. În perioadele de pauză, îmi place să mă pierd în ficțiunile altora, îmi place să citesc foarte mult, să mă uit la filme. Cumva, simt nevoia să fiu în povești tot timpul.
Alina Petrică: – Râd de parcă aș avea 16 ani. Când mă duc să-mi cumpăr țigări, vânzătorii mă întreabă tot timpul dacă am împlinit 18 ani. Am un iubit, Ștefan Lupu (n.red. – actor, regizor, dansator), cu care împart și viața teatrală, am două pisici pe care le iubesc foarte tare. Sunt simplă, comună, comodă. Îmi mai place foarte mult și muzica, nu cânt însă atât de des pe cât mi-aș dori, nu mi se întâmplă. Am, totuși, și spectacole unde le pot îmbina pe amândouă.
– Când a început să vă placă tot ceea ce faceți în prezent?
Ana Ularu: – Eu lucrez de foarte multă vreme, de vreo 22 de ani, de când eram copil. Nu am simțit că aș fi făcută pentru asta, mai degrabă am simțit că vreau, că-mi doresc să fac asta. Nu e falsă modestie. În continuare, eu fac meseria asta pentru că îmi doresc să o fac, nu pentru că am senzația că fără mine n-ar exista teatru sau cinematografie.
Alina Petrică: – Dacă stau să mă gândesc și să stabilesc o dată de început, mi-e teamă că o să vină și o dată de sfârșit. Prefer să nu mă gândesc la asta și să acumulez în continuare lucrurile și să mă bucur de ceea ce mi se oferă. Cu Maria Hibovschi am început teatrul la Piatra Neamț. Am făcut școala de două ori, pentru că mi-a plăcut mult, și de ea, și de ce se întâmpla acolo, după care am intrat în trupa de teatru ”Teen-Act”, de la ”Petru Rareș”, deși eu eram elevă la ”Calistrat Hogaș”.
– Cum au fost filmările la Inferno alături de Tom Hanks și de toți ceilalți?
Ana Ularu: – A fost o experiență foarte frumoasă. Mai departe de strălucirea care vine cu toată treaba asta, a fost o experiență umană foarte frumoasă. Am fost tratată cu respect, am învățat lucruri noi. Tom Hanks, cam cel mai mare star al lumii ăsteia, este un om absolut minunat.
– Cum e repertoriul actual?
Alina Petrică: – Sunt distribuită într-un spectacol de cabaret, ”Mon Cabaret Noir”, pe care-l iubesc foarte mult și pe care l-am făcut împreună cu dansatorul și coregraful Răzvan Mazilu și încă trei actrițe foarte faine. La Teatrul de Comedie joc în ”Îmblânzirea Scorpiei”, în regia lui Gelu Colgeag, la Teatrul Național în ”(D)efectul Placebo” și mai am o colaborare cu Teatrul Mic, la piesa ” Deșteptarea primăverii”.
– Critica, cronicile cum sunt?
Alina Petrică: – Am avut cronici bune și frumoase și, mai mult decât atât, mă bucur că am întâlnit oamenii de critică generoși, care nu numai că își dau cu părerea în scris, dar mi-au acordat și sfaturi. Față de domnul prof. univ. Mircea Morariu am un respect foarte puternic, pentru că e unul dintre criticii teatrali de care cumva mă simt mai apropiată, pentru că este foarte deschis comunicării.
Ana MOISE
P.S.: Alina Petrică a câștigat premiul pentru cea mai bună actriță la cea de-a XXVIII-a ediție a Festivalului de Teatru de la Piatra Neamț. Totodată, ”Aglaja”, producția în care Alina Petrică a jucat rolul principal, a fost distinsă cu premiul pentru cel mai bun spectacol al festivalului.
