”Politica se face cu un singur scop: să ajungi la putere” – Radu Câmpeanu
Un mărunt funcționar de Prefectură, persecutat și strivit de cinuri, s-a îmbogățit peste noapte. A primit o moștenire surpriză și a devenit milionar, din cei adevărați, nu de mucava. Ieșit din calicie, nea Spirache Necșulescu a devenit ”cineva”, s-a ajuns. Dacă, până la moștenire, era un terchea-berchea, cu pălăria uzată și pantofii stâlciți, după ”marea lovitură” a devenit ”cetățean onorabil”. Până și colegii de slujbă au început să-l aprecieze. Spuneau despre el că e harnic, destoinic și a făcut multeeeee pentru urbea lui. Bășcălioșii l-au propus candidat, deputat în Parlamentul României regale. Că era an electoral, ca la noi, acum.
Nea Spirache, om așezat și cu frică de Dumnezeu, își vedea liniștit de slujbă, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Politichia îl lăsa indiferent și rece. Zicea revoltat: ”Nu primesc candidaturia, ați înțeles? (…) Nu primesc să fiu candidat… pentru nimic în lume… nu primesc și pace!”. Care să fi fost motivul pentru care bietul funcționar refuza să candideze? Nici măcar cei din familia lui nu-l înțelegeau: ”De ce, omule, de ce? Spune de ce? Care e motivul pentru care nu vrei să primești?”.
”Care e motivul?”, răspundea Spirache cu o întrebare, ”Mi-e frică că m-aleg, asta e”.
Iată, veți zice, o situație nemaiîntâlnită în zilele noastre, când fiecare partid politic cere măcar 8 candidați pentru Camera Deputaților și 3 senatori pentru Senat.
Cum familia se ținea zilnic de Spirache să intre în politică, să se îmbogățească, acesta a explicat clar tuturor: ”Nu pot să mint pe nimeni, mamă soacră! Pentru că a face politică astăzi înseamnă să amăgești… înseamnă a lua… știind că nu poți să dai îndărăt. Ca să fii deputat, trebuie să ceri votul alegătorilor… votul pentru care trebuie să dai ceva în schimb”.
”Mofturi, Spirică!”, zicea un bun amic. ”Nici n-ai nevoie să le ceri votul, pentru că o să fie alegeri libere… Votează fiecare cu cine vrea și la urmă iese cine trebuie. Nu contează cine votează, contează cine numără!”.
Spirache mai avea o nemulțumire mare – că fusese propus candidat abia după ce devenise milionar. Cu totul altceva ar fi fost dacă i se oferea candidatura pe când era calic lipit, un prăpădit slujbaș la Prefectură. Nici atunci n-ar fi intrat în Divanul țării, dar măcar l-ar fi onorat propunerea: ”Acuma, candidatura asta mă umilește… mă jignește… mă insultă…”.
Ca să scape, totuși, de gura soacrei și de cicăleala familiei, Spirache a consimțit, într-un final: ”Mă duc la club, să spun că primesc să-mi pun candidatura”. La auzul acestor vorbe, fiică-sa, Dacia, i-a zis: ”Ticălosule!… Și eu, care stau și cred ca o proastă tot ce-mi spui tu până acum… Vino să te pup! Vai, cât ești de diplomat! Cum se cunoaște că ai intrat în politică!”. Iată cum se adeverește că, de cum ai intrat în politică, ai și început să minți, ca toți politicienii de azi, de ieri și dintotdeauna.
Minunatul Spirache, ajuns la clubul politic, și-a scos pălăria, s-a șters pe frunte cu dosul palmei și a grăit astfel: ”Fraților! Viu în fața voastră pentru prima dată ca să vă rog să m-ascultați. N-am să vă spui decât două cuvinte… Și aceste vorbe sunt: vă rog să nu mă votați… Să nu mă votați, pentru că nu merit să intru în Parlament, deoarece eu n-am făcut nimic pentru voi și nici nu am să pot să fac. De ce să vă mint și să vă înșel buna credință?”.
Uluitor speech, este? Unde s-a mai pomenit ca un om propus spre promovare să fie atât de sincer? Sau poate n-a fost sincer și juca doar teatru? ”Vai, cât ești de diplomat!”.
Vecinii lui Spirache erau, pur și simplu, extaziați. Unul din ei, mai rău de clonț a zis: ”Nene Spirache, nene Spirache… Ai fost piramidal! Piramidal! Mai rar am văzut un atât de grandios debut politic… cerând alegătorilor să nu-l voteze… spunându-le că nu merită să fie deputat, le-a câștigat încrederea. Iată un om sincer, și-au spus mai toți, și curentul s-a format imediat. Cu asemenea talent politic, nene Spirache, mergi sigur pe banca ministerială”. N-a mers. Guvernul în care a vrut să intre s-a prăbușit la o lună de la formare. Pax vobiscum! (Pace vouă!)
Normal că, de la Spirache Necșulescu încoace, nimeni nu-i mai poate ruga pe alegători să nu-l voteze fără să apară cineva din culise și să aplaude: ”Vai, cât ești de diplomat! Cum se cunoaște că ai intrat în politică! Ticălosule, vino să te pup!”.
Dacă doriți să aflați mai multe despre aventurile electorale ale celebrului Spirache, apelați la ”Titanic Vals”, de Tudor Mușatescu. În rolul lui Spirache, nemuritorul Grigore Vasiliu Birlic, omul ”minune” care a distrus răul din societate glumind. Atenție, nu-l confundați pe Spirache cu Dandanache, pe Caragiale cu Mușatescu! Spirache e produsul politic local. Din Piatra Neamț, Roman, Târgu Neamț, Bicaz, Hangu… Candidatul Dandanache, ”mai prost ca Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu”, e politicianul impus pe listele de alegeri, prin dispoziție venită de la conducerea centrală a partidului. E ”corp străin”, nedorit. Paradoxal, deși au trecut atâția ani de la vremurile lui Caragiale, obiceiul candidaților numiți de la centru s-a păstrat intact. Caragiale e actual. Probabil de aceea candidații locali dau mai bine la electorat.
Parlamentarii actuali își cam fac bagajele. Unii au devenit nevricoși, consideră Constituția o biată cărticică de povești, pe care n-o respectă nimeni. Cuvintele ”cârpă”, ”șobolan”, ”mincinos” sunt tot mai des auzite în confruntările lor politice. Ce promit partidele votanților din decembrie? Ce le-au promis și la alegerilor din ’90, ’92, ’96… și tot așa. Partidul X promite creșterea pensiilor, uitând să spună că numărul pensionarilor din România se apropie de 5,3 milioane, în timp ce al angajaților abia ajunge la 4,9 milioane. Partidul Y îndeamnă la îndrăzneală și credință în România, deși aceste vorbe s-ar potrivi mai degrabă investitorilor care încă se feresc să ne frecventeze. Când republica în care plătești taxe și impozite nu-ți oferă măcar un drum de mare viteză de la Est la Vest, la ce să vină? În cartierul Gara Veche din Piatra Neamț, până la Revoluție a funcționat o fabrică de cărămizi, unde-și câștigau pâinea cea de toate zilele câteva mii de oameni. După decembrie ’89, făbricuța de frământat lutul amestecat cu paie a fost ”rasă” de pe amplasament, pe motiv că ”Vin investitorii! Ne modernizăm!” N-a mai venit nimeni. Iar noi importăm cărămizi din opulentul Occident, unde au ajuns și instalațiile de inox de la Săvinești, cărate cu mașinile uzinei de șoferii români. Bravos!
Prof. Dumitru RUSU
