Datina colindatului la poporul român este străveche, avându-și obârșia în zorii constituirii sale, în vatra vechii Dacii. Chiar dacă nu poate fi precizată cu exactitate data apariției acestui obicei, totuși, conținutul poetico-literar al colindelor indică faptul că ele ne vin din adânc de istorie creștină și românească, unele chiar dinaintea formării poporului nostru, adică din secolul I, din vremea când Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, Apostolul neamului românesc, propovăduia Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos pe teritoriul Dobrogei.
Unii cercetători derivă termenul ”colindă” din grecescul ”corus”, care înseamnă rotire, horă, precum colindatul înseamnă a umbla dintr-un loc în altul, a parcurge un drum ancestral circular.
Se colindă noaptea, timp considerat magic, iar locurile consacrate sunt îndeosebi cele de trecere: pragul casei, fereastra, poarta.
Se colindă la poartă, în curte sau la fereastră. Prin unele locuri este primit în casă să colinde oricine ar veni. În unele zone, copiii colindă la fereastră, iar tinerii și perechile căsătorite în casa. În cele mai multe sate ale țării, necunoscuții colindă în curte sau la fereastră, iar rudele și prietenii în casă.
Cel mai des cântate în spațiul mioritic românesc, alături de doinele și baladele bătrânești, colindele, prin forma și adevărurile de credință transmise într-o manieră simplă și concentrată, plină de acuratețe literară și inocență spirituală, se găsesc pe buzele tuturor creștinilor, ortodocși și nu numai.
Obiceiul de a colinda a prins rădăcini și la alte popoare, fiindcă, prin colinde, se exprimă iubirea și recunoștința tuturor creștinilor pentru darul dumnezeiesc al Întrupării Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, a tuturor. Pentru a da expresie și căldură laudei și mulțumirii aduse lui Dumnezeu, colindele sunt cântate pe la casele oamenilor și în biserici, începând de la sărbătoarea Sfântului Andrei și până la Bobotează.
Răsplată pentru vestirea Nașterii Domnului, colindătorii primesc diferite daruri: colaci, mere, nuci și mai nou bani. Atunci când colindătorii sunt flăcăi sau adulți, se împarte și băutură.
* Tradiții ale colindului
Povestea Crăciunului de altădată poate fi reînviată în câteva cuvinte, dar cu mult suflet. Bunicii noștri, când mergeau la colindat, știau că trebuia colindată fiecare casă. Se credea că gospodăria necolindată era urmărită de nenoroc în anul care urma.
În cele mai multe sate, colinda începea de la casa preotului, care binecuvânta colindătorii.
Colinda se începea la fereastră și era terminată în casă, la invitația părinților fetei sau a gazdelor. Obligatoriu, se interpreta toată colinda, cu toate strofele. Dacă se uita o strofă sau se omitea vreuna, exista credința că se anulează efectul ritual al colindei, acela de bun augur, de urare de prosperitate și de aducere de noroc.
Colinda se spunea de colindători în picioare, în jurul mesei. Astfel, prin forța augurală, aproape sacrală, a colindătorilor ce lăudau pe Dumnezeu, prin cuvintele colindei ce urau, la sfârșit, bunăstare casei, era învestită masa cu atribute magice. Masa înconjurată de colindători urma să fie plină, atât de bucate, cât și de meseni, tot anul următor.
Bunicii noștri, când erau copii, știau că ”există o corindă a fetei și o colindă a feciorului. Acestea, cântate, vorbeau despre o posibilă căsătorie a doi tineri și era o formulă prin care se încerca inducerea norocului pentru viitorul unui cuplu. Fata făcea un colac special pentru iubitul ei și îl punea pe masă, înaintea venirii colindătorilor, și i-l dădea celui pe care îl dorea ca soț. Ceilalți colindători primeau și ei colaci sau coci.
Feciorii strângeau toți colacii, de la toate casele, și îi depozitau într-un loc stabilit anterior. Cea mai mare parte a acestor colaci se folosea pentru a servi tinerii satului care urmau să participe la danțul din serile sărbătorilor.
Danțul se organiza, inițial, la o șură sau la o casă nouă ori la casa unei bătrâne care le oferea spațiul.
Nu-i suflet de creștin pe plaiurile noastre, cari la auzul clopotelor vestitoare, să nu fie cuprins de un simțământ de duioșie care să-l facă mai bun, mai îngăduitor și mai darnic ca deobicei. Și parcă bucuria este mai mare la cei trudiți pentru că sărbătoarea lor este mai adevărată”. (”Urări de Crăciun”, conferință radiofonică din 1938, semnată Stavri Cunescu, inginer, Director General al Muncii)
