Ziua de 1 martie i-a adus comisarului Andreea Gianina Tudosă funcția de șef al Serviciul Cazier Judiciar, Statistică și Evidențe Operative, din cadrul Poliției Neamț. N-a fost un ”mărțișor” oferit, ci unul muncit serios, cu mult timp înainte de concursul care a avut loc pe 16 februarie. Lista candidaților a cuprins 7 nume, iar comisarul Andreea Tudosă s-a clasat pe primul loc, cu nota 9,85. ”Ultimele trei săptămâni înainte de concurs, n-am știut de casă, masă, copii, nimic. Am stat între patru pereți, eu și legile mele. Faptul că a fost o listă lungă de candidați m-a mobilizat, poate dacă erau mai puțini n-aș fi fost atât de ambițioasă”.
* ”Tata voia să mă fac medic”
Andreea Tudosă – Gianina e prenumele pe care nu-l folosește – s-a născut la Focșani, pe 31 martie 1980. Mama era contabilă, iar tatăl maistru chimist la fabrica de mase plastice. Are un singur frate, Cătălin Stancu, jurnalist de profesie. Nimeni din familie n-a avut vreo legătură cu poliția, dar ea și-a dorit încă din clasa a VIII-a să urmeze un liceu militar. Părinții, însă, au dirijat-o spre unul ”civil” și așa a învățat 4 ani științe exacte, la Colegiul de Informatică ”Unirea” Focșani.
”Tata voia să mă fac medic, dar mie îmi rămăsese undeva în creier ideea să urmez o carieră de ofițer. Eram un mare fan al filmelor polițiste și m-am dus la academie, deși am dat examen la materii care nu aveau nicio legătură cu matematica, fizica și informatica pe care le studiasem intensiv în liceu. Am apreciat că părinții m-au lăsat să aleg și mi-au respectat opțiunea. La început, n-a fost ușor, îmi amintesc și acum că, prima dată când am vorbit cu mama, la telefon, am plâns amândouă. Erau rigorile vieții de cazarmă, pe care nici măcar nu le înțelegeam, d-apăi să le țin minte! M-am adaptat, dar au fost 4 ani destul de grei. Păstrez legătura cu mulți colegi care mi-au rămas prieteni, chiar dacă ne vedem «o dată la 100 de ani». Am prins demilitarizarea poliției în academie, în 2002, iar noi am fost prima promoție de ofițeri debutanți care n-au mai primit ordine, ci dispoziții. Suntem funcționari publici cu statut special, iar acest statut impune niște reguli clare, nu putem pretinde că suntem altfel. Eu țin la ideea de ierarhie și de respect, atât față de superiori, cât și față de subalterni. Și sper să fiu un șef care să facă să meargă treaba, dar să fie și subalternii mulțumiți de mine. Nu cred că funcția asta o să mă schimbe, nu are cum, o să rămân tot eu”.
Imediat după absolvirea academiei, Andreea Tudosă a fost repartizată la Secția 5 de poliție, în sectorul 1 al Capitalei. Atunci a ales Bucureștiul pentru că i-a permis media – ”ordinea numerelor de pe tricou”, cum numește, zâmbind, repartiția. A început de la ”talpă”, la judiciar, iar primul caz pe care l-a rezolvat singură a fost o infracțiune de ”însușire a bunului găsit”: un bărbat care a luat banii uitați de o doamnă în bancomat și a plecat cu ei. A fost simplu, dar nici nu ar fi putut primi de la început ceva complicat. Tot după absolvire, Andreea s-a căsătorit cu Cristian Tudosă, și el polițist, acum comisar șef. A lucrat la ”omoruri” ani de zile, dar în ultima perioadă s-a mutat la Serviciul cabinet din Poliția Neamț.
În 2007, tânăra familie de ofițeri s-a îmbogățit cu primul născut, Rareș. Doi ani mai târziu, soții Tudosă au luat decizia de a se muta din București, unde nu reușeau să se descurce cu programul și cu un copil mic. Au ales Piatra Neamț, orașul natal al lui Cristian Tudosă.
* ”Hai, că avem accident cu o zebră!”
Andreea Tudosă a început să lucreze la poliția rutieră, pe partea de cercetare penală, iar soțul ei la omoruri. Se întâmpla să mai discute despre ”spețele deosebite” acasă, mai ales dacă erau cazuri complicate, când o părere în plus contează.
”Au fost tot felul de situații deosebite, cu mai multe mașini implicate, iar unele chiar complicate. Mi-a rămas în minte, însă, un telefon, dintr-o duminică după-amiază, când eram gravidă în 5 luni cu fetița. M-a sunat un coleg și mi-a spus: «Hai, că avem accident cu o zebră!» Erau doi cetățeni cehi, care transportau un pui de zebră de la grădina zoologică din Brno, la Chișinău. N-a fost grav, dar puiul de zebră, care era un pic mai mare decât un ponei, era foarte agitat și ne-am luptat, și eu, și colegii, ca până a doua zi, când urma să vină o altă mașină să-l ducă la destinație, să aibă parte de îngrijirile de care avea nevoie”.
După ce-a născut fetița și a stat cu ea acasă un an și șapte luni, Andreea Tudosă și-a dat seama că nu mai are cum pleca la cercetare la orice oră din zi și din noapte, în condițiile în care și soțul ei putea fi chemat oricând la serviciu. Atunci a optat pentru o funcție într-o structură neoperativă: controlul intern al managementului – o pârghie prin care inspectorul șef poate ține sub control activitatea din subordine.
”E un concept impus de UE și cuprinde supraveghere, analize, etica și integritatea personalului, managementul riscului, ideea fiind ca orice entitate publică să aibă eficiență și eficacitate. Mi-a plăcut și am învățat multe lucruri noi, dar am ales să particip la concurs, pentru că încercarea de a evolua este un pas firesc în cariera oricărui ofițer. Inițial, am făcut o analiză a experienței pe care am acumulat-o și am ajuns la concluzia că aș putea să mă descurc. Știu că unii pot spune că sunt prea tânără, însă eu cred că situația asta, generată de plecarea la pensie a atâtor oameni din vechea generație, trebuie reglementată. Pentru mine, funcția va fi o provocare, eu așa o văd. Soțul m-a susținut, de fapt, noi ne-am sprijinit reciproc întotdeauna. Discutăm, ne sfătuim, însă decizia o ia fiecare, în dreptul lui. În fond, așa trebuie să funcționeze o căsnicie”.
* ”Uneori, simt nevoia să fiu numai eu cu mine”
Între serviciul, care îi aduce acum ”noua provocare”, copiii pe care trebuie să-i supravegheze la teme și să-i ducă la activitățile extrașcolare (Rareș la fotbal și Mălina la dans) și treburile casnice, Andreea Tudosă nu prea mai are timp liber. Asta deși soțul o ajută constant, inclusiv la gătit. Nici concediiile, pe care toată familia le petrece, de regulă, la mare, nu sunt mai liniștite. Copiii au tot felul de rivalități și de lucruri de împărțit, conflicte absolut firești pentru o diferență de vârstă de 3 ani și 2 luni.
”Nu știu dacă suntem neapărat niște părinți duri, nu cred. Încercăm doar să-i învățăm niște reguli clare: să salute, să mulțumească, să răspundă la întrebări, să mănânce frumos la masă, să nu arunce hârtii pe jos, să nu lase mizerie la cinema și, mai ales, să nu aducă vreodată acasă jucării care nu sunt ale lor. Își fac cucuie când se joacă împreună, se ceartă, dar se și iubesc și văd asta când fac echipă împotriva noastră și-și iau apărarea unul altuia. Cu timpul liber, e mai greu. Uneori, simt nevoia să fiu numai eu cu mine, însă nu știu dacă aș mai putea să stau locului. M-am obișnuit să fiu tot timpul în priză: ori un copil e răcit, ori e celălalt, ori unul trebuie dus undeva, ori celălalt trebuie adus. Îmi place să văd un film bun, dar rareori se întâmplă să-l pot urmări până la capăt. În rest, am reminiscențe din perioada mea de informatică și fac sudoku. Mai prind câte un documentar pe Discovery, pe care îl văd pe jumătate sau pe trei sferturi, și câte o carte, pe apucate. Dar nu mă plâng. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru familia mea și-mi doresc să fim cu toții sănătoși și să ne înțelegem. Probleme apar mereu, nu trăim într-un glob de sticlă, contează cum le depășim și cum le rezolvăm”.
În plan profesional, Andreea Tudosă ține foarte mult la calitățile fără de care un om nu poate reuși în meseria de polițist: spiritul de a face ce este corect și drept, curajul, ambiția, integritatea, etica și curiozitatea. Ea însăși a reușit, în condițiile în care femeile nu erau foarte numeroase în sistem – la academie a avut 27 de colege și peste 500 de colegi -, pentru că a știut să ”fure” meserie de la alții. În primul an de activitate, s-a ținut ca scaiul de toate echipele care mergeau în teren, indiferent de eveniment. Știa că doar văzând pe viu diverse metode de cercetare și de anchetă va putea înțelege în practică lucrurile pe care în școală le învățase preponderent teoretic. Iar felul ei de-a fi, spontaneitatea, implicarea, responsabilitatea și respectul față de ceea ce știau ceilalți i-au deschis calea spre a se construi așa cum este astăzi. ”Am fost un elev bun și n-am întâlnit niciodată un coleg care să-mi spună: «N-am timp să-ți explic, lasă-mă în pace!» Sunt datoare ca, la rândul meu, să nu spun nimănui aceste cuvinte”.
Cristina MIRCEA
