Cea mai mare sărbătoare din Săptămâna luminată este Izvorul Tămăduirii. Sărbătoarea își are originea în a doua jumătate a primului mileniu creștin, pe la anul 450 d.H. Tradiția amintește că viitorul împărat Leon cel Mare a întâlnit prin pădure un orb, care i-a cerut apă. Îndrumat de Sfânta Fecioară Maria, el a căutat și a găsit un izvor. Cu apa acelui izvor, orbul și-a potolit setea și și-a recăpătat vederea.
Când a ajuns împărat, după cum îi proorocise Maica Domnului, pe când căuta izvorul, Leon a zidit o biserică lângă apa tămăduitoare. Acolo s-au realizat numeroase miracole de-a lungul timpului. În prezent, sărbătoarea se ține în cinstea Maicii Domnului, considerată Izvorul tămăduirii.
În această zi, în toate bisericile se face Agheasma mică, despre care se consideră a fi tămăduire de boli. Există și astăzi obiceiul să se stropească, cu această Agheasmă, casa, animalele, păsările și fântâna.
În trecut, se făceau procesiuni cu icoana Maicii Domnului la câmp, pentru ploaie. Era ziua cea mai propice pentru sfințirea izvoarelor și fântânilor, considerate sacre în tradiția populară. În unele locuri, se credea că toate izvoarele sunt sfințite și tămăduitoare în această zi. În lumea satelor de altădată, se făceau descântece pentru tămăduirea bolnavilor. Se lua un petic sau ciucure, ca semn, de la bolnav. La revărsatul zorilor, se lua apă de la izvor, lăsându-se semnul luat. Se închina și se spunea ”Maica Domnului, ajută-mă!”, apoi se umpleau vasele. Cei bolnavi săreau în apă sau își udau părțile bolnave, având credința că se vor însănătoși. După ce suferindul se îndepărta de izvor, nu trebuia să vorbească deloc, cu nimeni, măcar o zi.
În unele zone din țară, se mai păstrează obiceiul ca, în această zi, preoții să meargă la izvoarele de apă, pentru a le sfinți, ca nu cumva să sece sau să permită adăpostirea duhurilor rele prin preajma lor.
În tradiția populară, sărbătoarea este norocoasă și spornică pentru săpătorii de fântâni. În această zi, apele sunt mai zgomotoase, mai zbuciumate; de aceea, zgomotul apei îi ajută pe fântânari să găsească mai ușor o sursă de apă – în grădina casei sau în zone de deal și de câmpie, pe ogorul lor.
Gospodinele respectă ziua de prăznuire și nu spală, nu calcă rufe și nu croiesc un lucru de îmbrăcăminte, pentru că acesta nu va fi de folos și nu va fi terminat niciodată.
Sinaxar
În fiecare an, în prima vineri după Paști, Biserica Creștin-Ortodoxă sărbătorește Izvorul Tămăduirii. Este un praznic închinat Maicii Domnului, menit să arate rolul Sfintei Fecioare Maria în lucrarea mântuirii oamenilor.
Potrivit tradiției, Leon cel Mare, cu puțin timp înainte de a ajunge împărat, se plimba printr-o pădure din apropierea Constantinopolului. Acolo, a întâlnit un orb, care i-a cerut să-i dea apă. Leon a căutat în zadar un izvor, dar nu a găsit. Căutând cu credință, a auzit-o pe Maica Domnului spunându-i: ”Apa este aproape! Pătrunde, Leone, mai adânc în această pădure și ia cu mâinile apă tulbure, de potolește setea orbului și apoi unge cu ea ochii lui cei întunecați”. Leon a făcut ascultare. A găsit un izvor și a făcut întocmai ce i-a spus Sfânta Fecioară Maria. Orbul a început să vadă.
După ce a ajuns împărat, Leon a construit lângă acel izvor o biserică. Mai târziu, împăratul Justinian (527-565 d.H.), care suferea de o boală grea, s-a vindecat după ce a băut apă din acest izvor. Ca semn de mulțumire, a construit o biserică și mai mare. De-a lungul timpului, apa acestui izvor a vindecat multe boli și a tămăduit diferite răni și suferințe.
Un alt miracol s-a petrecut după mai mulți ani. S-a pornit un cutremur crunt, iar biserica cea mare a început să se surpe peste oamenii care erau la rugăciune înăuntru. Atunci a apărut Sfânta Fecioară Maria, care, cu mâinile Ei de aer, a ținut biserica, până ce oamenii s-au salvat, toți.
