Proaspăt director adjunct al Complexului Muzeal Neamț, Mihaela Cristina Verzea este un om frumos, cu un extraordinar bun simț, aparent fragil, dar de o putere dovedită deja, profesional vorbind. Dincolo de ușile muzeului, Mihaela Verzea este o femeie care-și petrece sâmbetele făcând curățenie, schimbând lenjeriile de pat, gătind și făcând prăjituri pentru cei doi copii și pentru soțul ei.
”Sunt o mamă foarte permisivă. În fapt, sunt o persoană rațională, însă în domeniul ăsta n-am reușit să-mi reneg niciodată sentimentele. Nu pot fi severă. Mă echilibrez foarte bine cu soțul meu și facem o echipă care funcționează”.
* ”Varianta ideală este să învățăm istorie în muzeul de istorie”
Mihaela Verzea s-a născut pe 14 mai 1977, la Piatra Neamț. Mama – ”o persoană foarte bună și foarte caldă” – este profesoară de chimie, iar tatăl lucrează în construcții. Are un singur frate, care a terminat Dreptul, dar se ocupă cu sculptura în lemn, o pasiunea pe care a descoperit-o în timp. Când era în clasa a XII-a, la Liceul de Informatică, unde s-a dus pentru că voia să urmeze Academia de Studii Economice, Mihaela s-a hotărât să urmeze și ea Dreptul. Odată cu aprofundarea istoriei, însă, și-a schimbat opțiunea și a dat examen, la o concurență de opt pe un loc, la Facultatea de Istorie din Iași. După doi ani, s-a căsătorit și s-a transferat la București, unde soțul lucra ca medic militar. Acum, după aproape 20 de ani, spune ferm că și trasferul la București și căsătoria au fost ”niște alegeri foarte inspirate”.
Viața din Capitală i-a adus ocazia de a lucra la Muzeul Național de Istorie a României. Asta în 2002, după ce-a absolvit facultatea și a făcut masterul. În 2010, s-a înscris la doctorat, cu o temă despre modul cum Partidul Comunist Român controla societatea până la nivel de detaliu: Partidul-stat. Structuri politice (1948-1965). Lucrarea a fost publicată de editura Cetatea de Scaun, în 2013, și lansată la Bookfest.
Revenirea la Piatra Neamț s-a petrecut în 2012 și, după viața din București, ar fi putut fi intrarea într-un con de umbră. ”Am început să caut subiecte de interes național. Am avut șansa ca Elena Cuza să locuiască aici și, astfel, am putut lucra la un proiect important despre locuința pe care ea a construit-o și a lăsat-o fratelui ei. În 2013, am devenit șef Secție istorie-artă și aveam printre responsabilități activitatea științifică din secția mea. Acum va trebui să supraveghez cercetarea și activitatea pe întreg complexul muzeal. Bineînțeles că-mi place! Am avut șansa ca propunerile mele să fie acceptate de dl. Dumitroaia, am simțit în domnia sa un sprijin, a avut încredere în mine și e mare lucru. Am avut șansa să am profesori de excepție în facultate, să mă formez lângă specialiști de excepție la Muzeul Național de Istorie și, apoi, să lucrez cu dl. Dumitroaia, care a fost foarte dedicat și a iubit muzeul foarte mult. De multe ori mă plimbam seara și vedeam lumină în biroul lui. Știam că lucrurile vor merge bine, pentru că domnul director e acolo”.
Ca director științific, Mihaela Vezea va trebui să ducă la îndeplinire planul de activități și să coordoneze proiecte. Unul dintre ele, de importanță pentru trecutul nostru recent, va fi în toamnă, în colaborare cu CNSAS și se va referi la anul 1977 – anul când au început protestele și a avut loc mișcarea Goma. Va fi și o expoziție despre istoria comunismului, acea perioadă despre care unii nu mai vor să audă, iar alții o povestesc acum folosind în exces nuanțe de roz.
”Există o tendință de a nu manifesta interes pentru trecut, dar este foarte greșit, în activitatea muzeală, să te lași influențat de o astfel de atitudine. În Piatra Neamț, sunt profesori de istorie de mare valoare, am colaborat cu ei, am avut elevi prezenți și foarte interesați. Este important ca noi să nu coborâm ștacheta și să luptăm ca muzeul să rămână un spațiu privilegiat, din care atât copiii, cât și adulții pot învăța multe lucruri, fără de care nu se pot dezvolta. Varianta ideală este să învățăm istorie în muzeul de istorie. Dacă nu educăm copiii la timp și nu le insuflăm plăcerea de a cunoaște și gustul de-a aprecia lucrurile vechi, e greu să mai recupereze. Deja receptivitatea adulților depinde de multe lucruri, inclusiv de experiența fiecăruia de viață și de tendința de a pune preț mai mare pe confortul material, decât pe cel spiritual. Am adus la Piatra Neamț costumul de diplomat al lui Mihail Kogălniceanu, servieta lui, sigiliul. Sunt bunuri clasate în tezaur, iar vizitatori – puțini. Am avut, de asemenea, expoziția «Portrete în istorie», un eveniment de valoare, care, însă, nu s-a bucurat de succes. Probabil că trebuie să mergem pe niște parteneriate foarte clare, cu instituțiile care trebuie să acorde atenție acestor activități, dacă tot și le trec în portofoliu”.
Istoric dedicat, care a învățat de la fiecare om cu care a lucrat, atât la București, cât și la Piatra Neamț, Mihaela Verzea este de părere că poporul care nu-și cunoaște istoria este condamnat să o repete. Tocmai de aceea, și anul acesta, și anul viitor, Complexul Muzeal Neamț are programate multe activități despre istoria comunismului. Filmele regizorului Nicolae Mărgineanu despre gulagul românesc și realitățile brute ale acelei perioade, pe care ”ar fi mare păcat să ajungem s-o mai trăim vreodată”, sunt copleșitoare, în special pentru publicul tânăr.
* ”Nu am regrete, sunt un om fericit”
Peste 10 ani, Mihaela Verzea se vede tot în Piatra Neamț, unde a reușit să-și găsească sens. Și se vede cu mai multă libertate de mișcare față de perioada actuală, când Nectarie, fiul cel mic, care are abia doi ani și două luni, limitează drastic călătoriile.
”Răzvan, care are acum 12 ani, a fost altfel când era mic. Am mers în foarte multe călătorii tematice, insuflate de dl. Coroamă, fost director al Muzeului Național de Istorie a României. Dumnealui a ținut foarte mult la noi, cei tineri, și ne-a dus în excursii tematice de documentare. Cu ajutorul dumnealui, am căpătat această pasiune. Soțului meu îi place foarte mult să conducă, așa că am îmbinat pasiunea lui cu pasiunea mea și chiar am călătorit foarte mult, nu doar în țară, ci și în străinătate, în special în perioada în care el a avut un stagiu în Alpii francezi. Acum, însă, având în vedere că băiețelul cel mic nu suportă bine călătoriile, așteptăm să mai crească”.
Echipa Mihaela-Silviu Verzea are o perioadă de ”așteptare” foarte activă. Printre activitățile care le fac plăcere se numără drumețiile pe Ceahlău, pe care, însă, nu le fac atât de des cât și-ar dori. Cât despre Răzvan, băiatul cel mare, el a încercat până acum mai multe sporturi și s-a oprit la tenis. Își dorește să facă performanță și, evident, e încurajat și susținut. Părinții săi sunt de principiul că e bine să facă ceea ce-i place și să crească în mediul care-l ajută să se formeze om întreg.
”Bunicii mei materni locuiau la casă, aproape de Ocol. Am fost foarte atașată de ei. Bunica era o persoană foarte credincioasă și ea m-a învățat că oricât de rău e un lucru sigur are un scop pe care, poate, pe moment nu-l vedem. Cheia este să avem răbdare și credința că Dumnezeu are un plan cu noi și nu se poate să nu fie un plan bun, la capătul căruia este lumină. Eu cred în Dumnezeu și cred că El ne va da gândurile necesare să facem ceea ce trebuie. Tot ceea ce mi s-a întâmplat mi-a întărit această convingere. Și nu am regrete, sunt un om fericit. Modele nu cred să fi avut, în afară de mama, care este o mamă ideală. N-am reușit să ajung la nivelul ei. Probabil că a ajutat-o și profesia să fie o combinație perfectă între bunătate și autoritate. De aceea a și reușit să aibă atât de mulți olimpici de-a lungul carierei”.
A doua casă a Mihaelei Verzea este muzeul, unde a simțit spiritul de echipă, unde fiecăruia îi pasă de celălalt și toți au principii clare, de la care nu se abat niciun milimetru. Muzeul îi dă sens, valoare, culoare și experiențe. La muzeu, omul modest și timid în fond devine altcineva, care n-are nicio emoție în a vorbi în public și a se bucura de fiecare manifestare. În acest mediu, privilegiat cum bine a spus, noul director adjunct are un lucru de respectat: ”Nu aș putea vreodată să nedreptățesc pe cineva. Știu că ar putea să doară foarte tare”.
Cristina MIRCEA
