”Democrația românească e foarte fragilă!” – Ion Caramitru, actor.
Orice politician, indiferent de culoare, are admiratori și detractori, partizani și dușmani. Așa a fost de când e lumea și pământul. Visul oricărui politician ambițios e să ajungă prim-ministru și, de ce nu, președintele României. Unii ajung, alții rătăcesc cărarea spre zenit și, evident, fac ”Buf”!
Pentru a înțelege mai ușor mecanismul ascensiunii politice, să luăm pilde concrete. Nu de acum, fiindcă n-am vrea să-i deranjăm pe actualii politicieni, dar și fiindcă nu s-a inventat acum apa caldă și nici meseria de politician. Exemple din secolul trecut.
Vă mai amintiți de ”Tăticu’ Averescu”, copilul de trupă, ajuns mai târziu general, mareșal și prim-ministru? S-a făcut cunoscut în 1907, când a tras în țăranii care strigau ”Noi vrem pământ!”. Din ordinul cărui partid a deshis focul? Hai că știți, nu vă prefaceți!
Același general a devenit erou după istoricele bătălii de la Mărăști și Mărășești. Crescându-i popularitatea, s-a lansat în politică. Și-a tras partid, numită Ligă, apoi Partidul Poporului, și a ocupat fotoliul de prim-ministru. A fost regalist până în măduva oaselor, credea în mitul monarhiei. ”Țăcălie” – așa era poreclit Averescu – a fost amestecat și în aducerea lui Carol al II-lea în țară, după Restaurația regală.
Și Octavian Goga, înflăcăratul bard al Ardealului, cântărețul de odinioară al patimilor poporului român, a primit mărul ispititor al puterii, din mâinile celui mai criticat rege al României. Și el a plutit pe aripile fericirii, când a fost uns prim-ministru de Carol al II-lea, într-o frumoasă zi de primăvară a anului ’38. Atunci, a promis năpăstuitului popor român ”o lume nouă cu mari răsturnări și noi orânduieli după regimul său”. Din păcate, promisiunile politicienilor nu se realizează niciodată. Așa s-a întâmplat și cu guvernul Goga-Cuza. A fost ”ras” cu bisturiul de regele care l-a promovat.
Puternic afectat de lovitura primită, poetul a încercat să se explice: ”Sire, am fost întotdeauna loial față de dinastie și față de rege și mă voi conforma și acum, cu durere, poruncii regale. Dar vă rog să-mi dați timpul necesar pentru a găsi o platformă potrivită, care să justifice în fața opiniei publice demiterea mea atât de neașteptată, prezentându-mă mâine în audiență la Maiestatea Voastră cu demisia mea formală” (v. Petru Groza, ”Adio lumii Vechi! Memorii”, București, Compania, 2003, pag 430).
Din păcate, suveranul a fost neîndurător: ”Situația e serioasă, domnule Goga, și nu e timp de gândit”.
Pe nisipul regal nu se poate construi nimic. După 40 de zile de guvernare, Goga a dispărut din Palatul Regal. S-a retras în castelul său de la Ciuca și a închis ochii pentru totdeauna. Cârcotașii vremii au numit ”domnia” lui Goga – Guvernul scarlatinei, boala aceea care ține 40 de zile, dacă e ”gospodărească”.
Un prim-ministru discutabil a fost și dr. Petru Groza. El a instaurat ”primul guvern de largă concentrare democratică” și-a durat din ’45 până în ’52.
Paradoxal, omul care a instaurat comunismul la 6 martie ’45 n-a deținut niciodată carnet de partid comunist, dar a mai fost președinte al prezidiului Marii Adunări Naționale și de mai multe ori ministru, în guverne averescane, deputat, avocat, proprietar de moșii, fabrici, bănci, hoteluri, mori, uzine de electricitate, izvoare de ape minerale, președinte ani la rând al industriașilor români, dar și președinte al Frontului Plugarilor, din ’33 până în ’53. Că, pe atunci, nu se vindea pământul la străini pe nimic.
Erau vremuri când țara era condusă de ministrul Alecu Constantinescu ”Porcul” și ”scamatorul” A.C. Cuza, care avea un partid politic ”uriaș”, de toată lumea râdea de el. Singur recunoștea că ”Eu reprezint PAR, iar colegul meu TIDUL”.
Când a venit în Piatra Neamț, într-o vizită evident de lucru, singura realizare ”demnă” a fost spargerea unor geamuri la prăvăliile evreiești de pe Strada Mare. Nimeni nu l-a îmbrățișat pentru năzdrăvăniile lui antisemite. De aceea înclin uneori să cred ce spune parlamentarul pesedist de la Galați, dr. Bacalbașa – ”Toți politicienii sunt golani”.
Normal, pe lista premierilor interbelici meritoși ar trebui trecuți și liberalul I.G. Duca, asasinat de legionari la Sinaia, în ’33, și Gheorghe Tătărescu, urmașul… dar riscăm să plictisim și ne oprim doar la acești actori ai lumii apuse.
După Revoluția din Decembrie ’89, paradoxal, politicienii s-au înmulțit. Se numeau Iliescu, Mazilu, Coposu, Quintus, Stoica, Gherman, Năstase, Roman, Stolojan… După un sfert de veac de tranziție, unii dintre ei au dispărut, dar au apărut alții. Dacă comparăm politicienii de ieri cu cei de astăzi, ajungem la anumite observații. Prima: majoritatea atotputernicilor zilei provin din cele mai sărace județe ale țării. ”Rubedeniile de orice grad contează mai mult decât competențele. Obedienții necondiționat le iau fața oamenilor cu personalitate. Toți neica nimeni acceptă ce li se oferă cu lacrimi de recunoștință. Că se pricep ori ba, n-are nici o însemnătate” (v. N. Manolescu, articolul ”Politică și cultură”, România literară, 26 mai 2017).
A doua observație: Max Weber – unul din patronii axiologiei, adică a științei valorilor – a scris un tratat detaliat despre meseria de politician. El cere, imperativ, oricărui politician să aibă capacitatea de a previziona evoluția evenimentelor, de a înțelege ”mersul lumii”, de a intui sensul istoriei, încotro ne îndreptăm. Recomandarea e isteață foc, numai că politicienii noștri nu țin cont de ea, iar la cotiturile provocate de istorie dau cu dreptul în stângul.
Când, la Educație, ai un ministru care face greșeli de ortografie, iar parlamentarii vorbesc o română de baltă, e greu să răzbești… Într-o țară normală, aleșii noștri – că noi i-am ștampilat – ar trebui să fie capabili, dinamici, bine informați, carismatici, conectați la cerințele vremii. Să fie patrioți și să-și iubească țara. Nu teatral, la 1 Decembrie, când se cântă ”Deșteaptă-te, române” și politicienii duc mâna la inimă.
Niște unii dintre noi susțin, sus și tare, că actualii politicieni sunt prea mândri, prea ”cu nasul pe sus”. Evident, călcând în picioare o calitate a meseriei pe care o reprezintă. Nu au capacitatea de a-și controla mândria, pur și simplu o iau razna. În sfertul de veac de profundă democrație ce a trecut, am avut politicieni de toate calibrele: cu papion tricolor (Rațiu), cu barbișon a la Cuza (Constantinescu), cu oi și loc în Parlamentul Europei (Becali).
La români, politica pare un veritabil fanatorism, o politică a interesului propriu, de clan, de familie, de grup. Cine nu face parte din gașcă e îndepărtat. Pentru românul de rând, mândria națională e Simona Halep.
Cum în viață toate sunt trecătoare, paradoxal dispar și politicienii. Toți pleacă de la butoane, unul câte unul, prin moțiune sau de bunăvoie. În popor, circulă o vorbă inteligentă: ”pasărea pe limba ei piere”. Îmi permit să transform puțin zicala, precizând că fiecare politician după chipul lui piere. Tumultoasele evenimente ne oferă, de fiecare dată altă fațetă a acelorași fețe de politicieni și ne demonstrează cât suntem de naivi.
Libertatea apărută brusc după Decembrie ’89 a luat pe nepregătite țara întreagă, cu tot cu clasa politică din frunte.
Prof. Dumitru RUSU
