Din marele număr al stelelor, poporul român, ca și cei vechi, și-a alcătuit câteva grupuri de stele, constelațiunile, pe cari le-a botezat cu un nume de care se leagă câte o zicere, adesea în legătură cu constelațiunile și zicerile celor vechi. Dintre stelele de căpetenie, prea puține au rămas în afară de constelațiunile populare, cu numiri singuratece sau fără numiri.
Am pomenit mai sus obșteasca credință a Românilor, care spune că stelele cerului au apărut câte una și apoi s’au înmulțit pe măsură ce s’au înmulțit și oamenii, fiecare om având steaua lui. De soarta omului, steaua lui nu se desparte nici o dată. Când îi este scris cuiva să i se întâmple vre-o nenorocire, steaua lui se întunecă, se întristează oarecum.
O doină bucovineană zice:
Câte stele sunt pe cer,
Toate pân la ziuă pier,
Numai luna și c’o stea,
Știe de durerea mea;
sau:
Câte stele’n jurul meu,
Toate mă vorbesc de rău.
Numai luna și c’o stea,
Îmi îndulcesc inima.
Când omul moare, steaua i se stinge de pe cer, căzând, prelingându-se ca o fîșie luminoasă, mai mare sau mai măruntă, după cum steaua a fost mai mare sau mai mică, după cum omul ce moare a fost mai mare sau mai neînsemnat, mai plăcut lui Dumnezeu sau mai păcătos.
* ”Când Dumnezeu poruncește moartea unui om, lumânarea [de pe cer – steaua] i se stinge și una din stele dispare din numărul celorlalte de pe cer, lăsând în urmă o brasdă lungă și argintie, care e foarte pronunțată când pe om îl iea Dumnezeu cu bucurie, și care abia se zărește când cel ce moare e un păcătos.
Ori de câte ori poporul vede picând o stea, zice oftând:
– S’a mai dus un suflet!”.
Macedo-Românii cred că atunci când cade o stea, a murit un om de samă. De aici zicala: i-a picat, i-a căzut, i-a apus, sau i s’a stins steaua; de aici ciobanul din frumoasa Mioriță își îndeamnă mieoara ca să-i vestească moartea lui,
Că la moartea mea
A căzut o stea.
Astfel cred și Ucrainenii, de altfel ca mai toate popoarele. Cine nu știe că Napoleon credea orbește în steaua lui?
Prin unele părți se crede că stelele ce cad sunt roșii; ele prevestesc răsboiu. Prin altele, stelele căzătoare se socotesc a fi draci, smei, balauri sau sburători, «cari umblă noaptea ca să pocească sau să omoare pe oamenii ce i-ar întâlni în calea lor»; de aceea, se mai numesc și stele rătăcitoare sau stele călătoare.
Prin unele părți, stelele căzătoare se pun în legătură cu căderea dracilor, adică cu isgonirea lor din cer, când unii dintr’înșii au rămas spânzurați prin văzduh.
«Cei cari sunt spânzurați prin văzduhuri, au făcut vămi și țin calea la oamenii cari mor, și vămuesc, și nu-i lasă să treacă în cer la raiu, până nu le plătesc și lor ceva, ori în bani, ori în țoleturi. Cei ce sunt cu gurile spânzurate în jos, slobod noaptea, dela scăpătatul soarelui până’n răsărit, bale din gură. Acestea sunt balele vrăjmașului; unele cad prin fântâni, altele în ape curgătoare, altele prin ierburi. Ele au putere de omorî pe om, îi bolnăvesc greu, dacă se întâmplă ca vreun om să le bea în apă ori să se culce unde sunt ele căzute.
Stelele sunt ostașii cerului. Durnnezeu le-a pus să adune toate balele ce cad din gurile dracilor, ca să nu cază pe pământ, să se îmbolnăvească lumea. Și ele când văd că vreun diavol a slobozit vreo bală din gură, se reped după ea de o prind și n’o lasă să cază pe pământ. Și de aceea le vedern noi umblând noaptea pe cer. Dar unele bale, ori nu le văd stelele, ori nu le pot prinde, și acele cad pe pământ și aduc multe boale. Dar de n’ar fi stelele să le prindă, și de ar cădea toate, apoi mai toată lumea ar fi schiloadă și bolnavă din pricina balelor drăcești. De aceea nu e bine să bea cineva apă din fantână, după sfințitul soarelui până’n răsărit, că se poate să se brodească vre-o bală drăcească».
Aceste credințe le întâlnim și la Ucraineni: «Când vezi căzând câte o astfel de stea, să-ți faci cruce și să zici ”amin”, căci cu cât vei zice astfel de mai multe ori, cu atât Satan se va înfunda mai bine în pământ».
«Când intră prin casele oamenilor smei, se lasă la flăcăii și fetele îndrăgostite, ca să le chinuiască, – credință așa de sublim descrisă în ”Sburătorul” lui Heliade. Acești smei se bat adesea între dânșii, iar sângele închegat al lor curge pe pământ. Cu acest sânge își afumă părinții copiii bolnavi de sperietură».
Prin jud. Dolj, se crede că, dacă acești smei cad peste o viță, care fată sau un om care-și face casă, nu-i merge bine. Locul acela unde cade smeul este blăstămat.
Megleno-Românii văd în căderea stelelor un semn cum că hoții sunt urmăriți de poteră, sau că a scăpat cineva dela hoți.
Cine vede căzând o stea, să nu spună și altora că-i păcat. «Și steaua, ea săraca, multe mai vede și nu mai spune nimănui!»
S’au pus în legătură bolizii cu credința pe care am pomenit-o într’alt loc, cu deschiderea cerului.
«Poporul nostru crede că în noaptea de Bobotează și în noaptea Sfântului Andreiu se deschide cerul. Nu se putea ca această credință să nu-și aibă izvorul în vreun fenomen astronomic, și singurul fenomen care ar putea tălmăci această credință în deschiderea cerurilor este numai aparițiunea bolizilor».
Aceste corpuri cerești, pe cari pământul îi întâlnește în cale, devin incandescenți prin frecarea lor cu atmosfera pământească, iar lumina care o radiază, mai ales pentr’o pânză subțire de nori, dă norodului icoana deschiderii cerului.
Și se citează:
«1818, Oct. 20, la 6 ceasuri din noapte s’au arătat o lumină despre apus, și în urma luminii, tunet».
Explicarea mi se pare fără temeiu pentru mai multe pricini. Întâiu, fiind că deschiderea cerului se pune în legături cu unele sărbători mai mari, când, trecându-se repede asupra luminării cerului, gândul poporului se îndreaptă spre Dumnezeu și cetele sale cele sfinte, cari, din când în când, trebuie să se uite pe pământ. Al doilea, deschiderea cerului se face drept de-asupra pământului, și nici decum, într’o parte, «despre apus».
Fenomenul pomenit mai sus, «lumină despre apus, și pe urmă tunet», este scăpărare și un tunet târziu, despre cari voiu vorbi într’altă lucrare.
E adevărat că unii au crezut, cu prilejul bolidului din 20 Noemvrie 1914 că «au văzut cerul deschizându-se și o lumină vie și frumoasă ca ziua de se putea vedea curat, deslușit, orice lucru din prejur»; avem însă de a face aici cu o confuzie învederată.
În sfârșit, tot ca stele căzătoare se socotesc și stelele cari se ridică pe cer. Prin jud. Tecuciu, aceasta se socotesc ca semne prevestitoare de nuntă.
- va urma –
Sursa: Tudor Pamfile – ”Cerul și podoabele lui după credințele poporului român”, București, 1915.
