E postul Crăciunului, e început de decembrie și e ”Ziua Națională a românilor”. Astăzi, mai mult ca oricând, cuvinte precum lege, dreptate, adevăr, identitate națională ar trebui să fie rostite cu inima. Să ne întoarcem în timp, atunci când cuvintele nu ne jucau feste, iar litera legii nu era nici mișcătoare, nici abstractă.
Pentru moșii noștri, au existat dintotdeauna două tipuri de legi, amândouă nescrise: o ”lege divină” și o ”lege a firii” sau ”a pământului”. Mai exista și o ”lege a sângelui”, a credințelor neamului, cuprinsă în ”pravilele strămoșești”, precum și un cod dacic al legilor naturii, ”belagines”, a cărui învățătură a rămas necunoscută până astăzi. Legea divină, generatoare de mituri și rituri, este adusă în vatra satului de bătrânii înțelepți, un ”Sfat al Bătrânilor” care rânduia lumea după modelul arhetipal, ”cel de la începuturi”. Ovidiu Papadima vorbea despre o justiție imanentă, de ordin cosmic la poporul român, despre rânduială ca ”lege a firii”, pe care omul ”nici n-o creează, nici n-o păzește, ci i se integrează firesc”. Iar rânduială înseamnă ”ierarhie, muncă și echilibru”… Sistemul de cutume juridice arhaice cuprindea tot felul de rânduieli, legate de proprietate, familie, muncă, dreptate. Și mai cuprinde ceea ce noi am cam început să dăm uitării: legea ospitalității și legea omeniei…
* Sfatul Bătrânilor
Înainte vreme, bătrânii înțelepți se așezau în cerc, într-un loc consacrat – vatra sau hotarul satului, bradul, biserica -, dispuneau de un instrument al judecății rituale – răbojuri, însemne puse pe cel judecat și pe locuința lui – și aveau puterea de a pedepsi abaterile de la datină și lege.
Judecata înaintea Sfatului Bătrânilor începea în zorii zilei și se termina o dată cu asfințitul soarelui. Sentințele erau fără drept de apel, după ”legea bătrână și dreptate”, iar pedepsele de la ”dojană” până la alungarea din sat.
* ”Ordalia” – Judecata Divină
În vechime, existau două feluri de judecată divină: cea exercitată exclusiv de divinitate și cea făcută prin intermediul oamenilor, cunoscută sub numele de ”Ordalia”. Cel condamnat la ordalie era supus unei singure probe, care putea fi a focului, a pământului, a apei sau a fiarelor sălbatice, iar, dacă scăpa cu viață, era considerat nevinovat.
În ordalia pastorală, vinovatul era legat de un copac și supus judecății divine, una sau două zile.
La vechile bisericuțe de lemn din Țara Crișurilor, există un fel de nișe exterioare, în stânga altarului, numite perindele, locul unde cei găsiți vinovați erau îngenuncheați și puși într-un fel de jug, fiind astfel expuși oprobriului public timp de o săptămână. Judecătorii erau preotul, judele și sfatul bătrânilor, iar ”ceremonia” se desfășura după slujba de duminică, atunci când se făcea ”strigarea la biserică”, obicei extins asupra întregii comunități pe 23 aprilie, la Sângiorz.
Stabilirea adevărului prin judecata divină, folosirea jurămintelor sacre – pe apă, pâine, sare, Biblie sau cruce -, oraldia, pedeapsa perindelelor, riturile, cutumele și tradițiile paleojuridice, sfatul bătrânilor sau ”ceata oamenilor bătrâni și buni”, cum o numea Romulus Vulcănescu, în ”Mitologie română”, dovedesc sacralitatea legilor străbune, supraviețuitoare pe alocuri în satele noastre, ca un prețios și poate nemeritat dar identitar.
Sursa: Calendarul popular al românilor
Un comentariu
Puțină etimologie:
Din latinescul “veteranus” (soldat care și-a satisfăcut stagiul militar), trecând prin “betranu” se ajunge la “bătrân”. În vremea “Daciei felix” veteranii romani primeau răsplată pentru serviciile militare pământ și dreptul de a se bucura de privilegiile cetățeniei romane în provincia cucerită. În sânul comunităților în care-și întemeiau o familie și își duceau existența departe de patria mamă, până la adânci bătrâneți, aveau în plus respectul obștii și autoritatea de a face judecată.