Eusebiu Popa - omul pe care rugby-ul îl ține în picioare

”Rugby-ul este, parafrazând cuvintele unui jurnalist francez, cel mai nobil război în timp de pace. Cazi, te ridici. Cazi, te ridici. Cazi, te ridici și continui. Ca în viață. Acolo, în încleștarea supremă a grămezilor, când simți încordarea tremurândă a mușchilor celui de lângă tine și auzi icnetul de efort al celui din față, descoperi un sentiment singular: sentimentul de solidaritate. Rugby-ul reprezintă triumful generozității asupra egoismului; al spiritului colectiv asupra individualismului; al onestității asupra tentației de a trișa” – Eugen Cionga, blogger la Federația Română de Rugby.

* ”M-am întâlnit cu niște copii pe stradă și m-am dus cu ei, să văd ce pot”

Eusebiu Popa este genul de om căruia rugby-ul nu doar i-a marcat viața, ci i-a dat rost și sens. El, omul cu 28 de operații la picioare, din cauza unui diabet rebel, este ținut în picioare de sport.

Se deplasează cu dificultate, uneori, la antrenamente, mai stă pe un scăunel sau se sprijină în cârjă, dar nu renunță. Rugby-ul este toată viața lui.

A început, aparent, dintr-o întâmplare. Juca fotbal, ca mai toți băieții de 15-16 ani, ba chiar a fost și portar o vreme, când un vecin l-a întrebat dacă nu vrea să meargă la rugby. Și s-a dus.

La ștrand, unde se adunau mai mulți copii, iar profesorul Vasile Bogza și inginerul Vasile Adascălului îi învățau să joace. La foarte puțin timp, a venit primul meci, cu echipa Grupului Școlar Pașcani. Apoi și-a consolidat poziția – pilier dreapta. A fost momentul când și-a dat seama clar ce vrea să facă în viață. Și era perioada când rugby-ul era un sport de masă: doar pe Platforma Săvinești erau vreo două-trei echipe, iar în Moldova nu exista complex industrial sau grup școlar fără echipă de rugby. Acum, în toată federația, dacă mai sunt 70-80 de echipe, din toată țara.

”Am jucat până în 1986 și, pe urmă, am plecat în armată. Imediat s-a desființat echipa de rugby, pentru că Maria Gheorghe nu-l agrea pe profesorul Bogza, și a apărut baza hipică în loc. Bineînțeles, cât am fost în armată, n-am rezistat să nu mă duc la antrenament și fugeam de la unitate la o întreprindere de transport local, care avea echipă. După ce-am terminat armata, m-am lipit de echipa națională și mă duceam la meciuri prin țară, devenisem un fel de mascotă. Am vrut să fac echipă la Piatra Neamț, dar nu mi-a reușit decât în 1991, când lucram la Mecanica Ceahlău. M-am întâlnit pe stradă cu niște copii de la Școala 12, care mergeau să se antreneze la stadion, pe o bucată de iarbă. Erau de capul lor și m-am dus cu ei, să-i văd ce pot. Le-am spus să mai cheme și alții, iar, la următorul antrenament, pe platou la Gospodine, m-am trezit cu vreo 30. Aveam o minge din plastic și niciun fel de echipament, fiecare venea îmbrăcat cu ce avea mai potrivit. Dar așa a luat ființă Venus, pe 15 noiembrie 1991. Vreo doi ani și jumătate, am funcționat pe lângă Fundația pentru Tineret, iar, după aceea, am devenit de sine stătători”.

* ”Să vezi 20 de copii cum joacă rugby pe nisip e fantastic!”

Echipa s-a creat în jurul nucleului de copii entuziaști de la Școala 12, cărora li s-au adăugat elevi de la școlile 3 și 4. Mingea a rămas aceeași, însă, după ceva insistențe, federația a dotat echipa din Piatra Neamț cu o minge ”Cotton Oxford”, pe care căpitanul o spăla cu șampon, iar noaptea dormea cu ea sub cap.

În 1992, echipa a avut prima deplasare, la Sibiu, după un efort pentru dotarea cu un minim de echipament: tricouri, șorturi și jambiere. Cu ghetele, a fost mai complicat, dar, chiar și așa, tânăra Venus, cu o vechime de câteva luni, a obținut locul 5 din 8. Au urmat alte deplasări, în condițiile de atunci, inclusiv cu mașini de transport muncitori – o remorcă, uneori cu prelată, în care erau așezate două bănci lungi. Nu conta.

Marea supărare a întregii echipe a fost la prima deplasare, când mingea, spălată cu șampon, a fost furată. Federația, care și-a luat rolul de susținător în serios, a înlocuit-o și a început să sprijine cu adevărat echipa.

”În 1992, am plecat la mare. Să vezi 20 de copii cum joacă rugby pe nisip e fantastic! A fost anul în care am intrat în Campionatul național de juniori. M-am lăsat de serviciu și m-am dedicat, cu totul, clubului. În 1994, am participat pentru prima dată la un turneu internațional, în Italia, la Rovigo. Erau 36 de echipe, din Țara Galilor, Scoția, Anglia, Franța, Africa de Sud și Taiwan. Nu ne-am făcut de râs, am fost pe la mijlocul clasamentului. În 1996, am adunat vreo 12 fete de la Liceul economic și le-am dus la ștrand, la antrenament. În luna mai, am înființat prima echipă de rugby feminin din țară, cu afiliere la federație, cu acte, cu totul în regulă. Am impus același stil de disciplină ca la băieți. În 1997, a fost primul meci oficial la Piatra Neamț și s-a umplut stadionul ITA de oameni curioși să vadă rugby feminin”.

De 20 de ani, nu doar Piatra Neamț, ci România și străinătatea văd rugby feminin. Practic, Eusebiu Popa crește niște fetițe – inclusiv fiica sa cea mică face parte din echipa ”Pisoii negri” -, le antrenează și le învață să-și petreacă timpul liber altfel decât în fața tabletei.

Dincolo de competiții și de trofee, de bucuria performanței și de gustul amar al înfrângerii, acest sport le ajută să devină oameni frumoși. Prin experiențele pe care le trăiesc. Și au fost tot felul de aventuri, de la autocarul spart la Paris și cârpit cu o folie, lipită cu bandă scotch – motiv pentru care a și fost confiscat autovehiculul, la Viena, unde, pur și simplu, polițiștii au ridicat numerele de înmatriculare – până la chetă cu monede din 3 țări, pentru mers cu ”nașul” până la Arad.

Anul viitor, echipa are o nouă invitație în Franța…

Venus Rifil, actuala denumire, reunește și puișorii: Mâțele negre și Pisoii negri. Pisoii au maximum 10 ani de viață, iar Mâțele – Matzele, cum scriu oficialii, ca să fie ceva inteligibil în limbajul țărilor care nu au diacritice – au de la 11 la 15 ani. Toți acești copii învață, pe lângă sportul în sine, ce înseamnă solidaritate, echipă, pasiune, disciplină și, mai ales, integritate. I

Efectul s-a văzut, în primul rând, în rezultatele de la școală și în creșterea respectului față de profesori și colegi. El însuși profesor, Eusebiu Popa ține foarte mult la ”detalii” peste care alți oameni trec cu ușurință. Însă, uneori, detaliile contează.

”Se spune că fotbalul este un sport de domni, practicat de golani, iar rugby-ul este un sport de golani practicat de domni. Și n-am spus-o eu, ci Pierre de Coubertin. Deviza mâțelor mele este «Pe aici nu se trece!», dar ideea este că nu contează pe cine avem în față, ci pe cine avem alături. Dacă stau să mă uit la viața mea, după 50 de ani, sunt fericit că am două fete și că am acest club. Sigur că sunt momente când mi-e greu, sigur că e complicat să aduni copiii, de la Roznov până la Bodești, ca să faci un antrenament și pierzi o oră jumătate doar cu drumul, sigur că trebuie bani, voință, efort, dar nimic nu se poate face altfel. Am noroc de niște oameni deosebiți, care ne sprijină, și nu pot să nu-i amintesc – Valerica Leonte, Elena și Viorel Tofan, Florin Madar, Mihai Tărâță. La fel cum am noroc de o persoană specială, care, de 8 ani, se ocupă cu picioarele mele și-mi schimbă pansamentele. Altfel, nu știu cum aș fi rezistat. Oricum, am momente când durerile sunt mari și trebuie să mă așez, dar copiii știu, înțeleg, și-și fac antrenamentul mai departe, chiar dacă eu nu pot decât să-i supraveghez și să le dau comenzi. Am, de asemenea, sprijinul multor profesori de sport, care m-au ajutat să selectez copii talentați, imediat după ce i-au descoperit, și e mare lucru. Ochiul e format la mine, și-mi dau seama repede dacă s-au orientat corect. De cele mai multe ori așa este. E o bucurie să scoți un copil dintr-o familie cu posibilități reduse și să-i arăți lumea. Și să-l faci om. Asta e cea mai mare reușită, dincolo de orice rezultat în clasament. Dar am avut confirmări și strict profesionale, ca să spun așa, pentru că 3 dintre fetele mele – Irina Hârjete, Loredana Juncanariu și Georgiana Gabor – joacă în echipa națională a României și au rezultate deosebite. Iar Silviu Vasiliu joacă la U Cluj”.

Întrebat ce și-ar dori, pentru el însuși, în tot zbuciumul cotidian, cu alergat după sponsori, antrenamente, făcut rost de echipament, pregătirea pentru competiții interne și internaționale – acte, acordul părinților pentru scoaterea minorilor din țară, pașapoarte, asigurări medicale -, profesorul Eusebiu Popa a spus, simplu: ”Mi-ar plăcea să am timp să citesc mai mult. Ajută! Și mi-ar plăcea să am o mașină de 7-8 locuri, că tot la ale mele mă întorc, cu care să adunăm copiii pentru antrenamente și deplasări scurte, pe plan local”.

Cristina MIRCEA