Biserica din Izvorul Muntelui – singura construcție salvată din Lacul Bicaz

Din toate construcțiile care au fost în satele pe care se întinde acum Lacul Bicaz, singura rămasă în picioare este – poate nu întâmplător – un simbol al credinţei: biserica din Izvorul Muntelui. O clădire masivă și suplă în același timp, construită din piatră, cu brâuri din cărămidă, în stil ștefanian.

”Toată biserica a fost mutată într-un singur an, între 1958 și 1959”, spune preotul Daniel Dosoftei, părintele paroh. ”Culmea, în anii în care în România se demolau biserici, aici se construia. Și s-a mutat, practic, piatră cu piatră”.

”Biserica a fost în satul Cârnu, care era exact în zona portului, pe partea stângă. Era un sat mic, dar împărțit în Poiana Cârnului și Poiana Izvor. Biserica a fost construită în perioada 1909-1927, până atunci fusese acolo o biserică din lemn. Deci ce s-a construit vreme de 18 ani a fost mutat doar într-un an. Bisericile de la Secu și de la Izvorul Alb au fost demolate, biserica de la Hangu la fel. Era cea mai mare catedrală de pe Valea Muntelui”, explică părintele.

Când au realizat că satele lor chiar vor fi acoperite cu apă, oamenii s-au grăbit să mute biserica. Au desfăcut-o și au cărat blocurile de piatră cu căruțele, dar și cu ajutorul muncitorilor care lucrau la baraj și mai ”contribuiau” cu câte o mașină de mare tonaj. În istoricul parohiei, se precizează: ”Această biserică, obiectul prezentei monografii, este biserica din satul Cârnu, strămutată, pe cheltuiala Statului, întrucât terenul satului a intrat în zona lacului de acumulare a barajului Izvorul Muntelui”.

Unii dintre sătenii din Cârnu s-au mutat și ei în Izvorul Muntelui. Alții și-au găsit loc la Bicaz și la Căciulești.

Satul propriu-zis Izvorul Muntelui s-a înființat pe la 1877 și a fost format din ardelenii care au trecut în Moldova. Erau, cu totul, 30-40 de gospodării, înșirate de o parte și de alta a drumului, lung de 10 km. S-a mai construit după desființarea satelor ”din lac” și, recent, după 1989, când oamenii au început să-și ridice case de vacanță. Administrativ, Izvorul Muntelui aparține de Bicaz și, deși locuiesc la țară, ”într-o altă lume”, după cum spune părintele Dosoftei, oamenii au buletin de oraș. Numele satului vine de la pârâul care-l străbate, o apă care-și are izvorul la poalele muntelui Ceahlău.

* Lumea contrastelor: catapeteasma superbă, pictura cel puțin discutabilă

Primul lucru pe care-l vede omul care intră în biserică este biblioteca parohială, aflată chiar în pridvor, pe câteva rafturi.

Oamenii vin, împrumută cărți, sunt trecuți pe un caiet și ”descărcați de gestiune” când le returnează. Este primul aspect pozitiv, dar mai sunt multe altele, pentru că această biserică, dincolo de istoria pe care o poartă în ziduri, a fost binecuvântată cu un preot special și cu oameni deosebiți.

Tot în pridvor este fotografia soților Vasile și Ana Olaru, cei care au donat pământul pe care a fost reconstruită biserica.

În interior, pictura, absolut discutabilă, iese prima în evidență. Toți sfinții de pe pereți au același chip, diferă doar îmbrăcămintea. Pictura a fost realizată în 1986 și este, de departe, neinspirată și nepotrivită cu ansamblul. În schimb, catapeteasma, sculptată în lemn de paltin, având cinci zone de icoane, lucrate în stilul bizantin, este o adevărată operă de artă. Multă vreme s-a crezut că, la realizarea ei, au lucrat ucenicii lui Tătărăscu, însă părintele Dosoftei a studiat arhivele Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și a descoperit că pictorul este, de fapt, Dumitru Pavlu. Oricum modelul este inspirat din cel al catapetesmei din Catedrala Mitropolitană din Iași, care a fost pictată de Tătărăscu și de aici confuzia explicabilă.

Stranele, restul mobilierului şi multe din icoane sunt cele din biserica de piatră, dar în altar se păstrează și câteva icoane vechi, datate 1783, care au fost în biserica veche din lemn a satului Cârnu.

”Faptul că slujesc în singura biserică salvată din lac mă cheamă să fiu mai responsabil și să iubesc mai mult trecutul”, spune părintele Daniel Dosoftei. ”Când te gândeşti că satul ăla nu mai există, n-a mai rămas nimic și tu ai în grijă singura clădire care a supravieţuit, e o bucurie. În pelerinajul de la Ierusalim, din care abia m-am întors, am întâlnit o persoană botezată în biserica asta, pe vremea când era în satul Cârnu. Mi-a spus «Părinte, cu aşa drag merg acolo, pentru că e tot ce a rămas în amintirile mele». Şi atunci şi mie îmi dă un sentiment de mai mare responsabilitate, că e singurul lucru care a rămas în amintirea oamenilor. Am lucrat la o monografie a istoriei Izvorul Muntelui şi a Cârnului, dar, din păcate, doamna Anicuţa Vălăuţescu, o învăţătoare drăguţă, a plecat la cele sfinte, şi acum am rămas împreună cu băiatul ei să terminăm monografia. Am adunat poze de pe la bătrâni, istoricul satului, câte familii erau, unde era moara, unde era cojocăria. Așa am aflat că erau 34 de familii în Izvorul Muntelui şi apoi s-au adăugat altele. În sat mai sunt puțini oameni care dau mărturie că mergeau la biserica aceasta când era la Cârnu. Oameni de peste 90 de ani. În schimb, sunt mulți alții ale căror familii s-au stabilit în alte localități, dar ei vin aici la biserică duminică de duminică. Să știți că, la o slujbă, mai bine de 50% din cei care participă nu sunt de aici”.

Oamenii care au rămas legați de biserica din Izvorul Muntelui – simbolul care le amintește de rădăcini – sunt și primii sensibili la nevoile lăcașului de cult. Într-un sat mic, cu doar 240 de locuitori, este dificil să strângi bani pentru proiecte importante, cum a fost, de exemplu, schimbarea acoperișului. Biserica avea acoperișul original, din tablă zincată, care s-a dovedit trainic zeci de ani, dar a început să cedeze. Ploua în altar și tencuiala cădea.

”S-a întrunit consiliul parohial, iar consilierii au propus să mergem din casă în casă, să punem o taxă, zicând că oamenii trebuie să plătească. Eu m-am opus, pentru că am convingerea că un ban luat forțat, din pensia unui om care poate are nevoie de medicamente, nu e primit. Primii care am pus bani am fost noi, eu și doamna preoteasă.

Cred în lucrurile astea: ca să mişti oamenii, trebuie să fii tu primul.

Și aşa de frumos a lucrat Dumnezeu, încât, în câteva luni de zile, am terminat toată lucrarea. Mulţi oameni care nu sunt de aici ne-au ajutat. Am avut bucuria să vină cineva şi să spună «Părinte, asta este prima mea pensie, vreau s-o dau pentru lucrare». Într-o zi, trebuia să coboare un meşter de pe turlă şi trebuia să-i dau 2.300 de lei. Așa ne înțelesesem, el avea nevoie de bani neapărat, iar eu nu aveam de unde să-i dau. Și. deodată, cu o oră înainte ca omul să coboare, a venit cineva din Piatra Neamţ: «Părinte, am primit un rest de salariu, am mai avut eu ceva și am pus aici în pliculeţ, aveţi 2.300 de lei». Și câte am păţit aşa! Cum să nu mărturiseşti? Cum să nu spui? Cum să nu fii bucuros? Nu vrem noi să vedem câte minuni face Dumnezeu! Aşa de orbi suntem, de frustraţi, de invidioși, de preocupaţi cu probleme care nici măcar nu există!”.

* ”La biserică, scopul nostru principal este să fim uniți în rugăciune și în fapte bune”

Părintele Daniel Dosoftei și doamna preoteasă sunt născuți și crescuți la Iași. Au fost colegi în clasele V-VIII și s-au căsătorit în anul II de facultate. Doamna a absolvit Litere, spaniolă-română. Amândoi sunt iubitori de munte și au făcut orientare turistică. A fost unul dintre motivele pentru care părintele a ales parohia din Izvorul Muntelui, când s-a scos la concurs. Atunci, în 2002, nu știa unde vine și primul lucru a fost să se intereseze prin toate părțile, să studieze arhivele, să descopere de unde se trage satul. În plus, avea neliniști legate de oameni, pentru că era un copil care trebuia să-și câștige autoritatea și locul în fața lor.

”Am început să-i văd pe toți ca pe părinții mei și am făcut fiecare lucru cu multă blândețe. Am rămas un fel de copil al satului, dar sunt un copil care acum este ascultat. Însă nu i-am întrebat niciodată cum mă privesc, n-am avut curajul ăsta. La biserică, scopul nostru principal este să fim uniți în rugăciune și în fapte bune. Când suntem uniți, suntem mai puternici. Întotdeauna le-am spus că nu trebuie să dăruim mult, din puținul nostru putem face foarte mult. Drept dovadă este unul dintre proiectele noastre: masă pentru spital. Cum strângem o sumă, cum mergem la spital și plătim noi masa pentru bolnavi. De câte ori putem, dar neapărat de Crăciun, de Paști și de hramul bisericii”.

După o experiență de 6 ani, ca director al taberei ”Floare de colț” din Durău, părintele a găsit soluția pentru copiii din satul lui și pentru cei din Bicaz. Pentru că ei nu-și puteau permite să meargă în tabără, le-a adus tabăra ”acasă”. În fiecare an, câte 10-12 animatori sunt cazați în casa parohială, li se asigură masa și orice materiale au nevoie, iar ei fac diverse activități cu copiii: tir cu arcul, împletit de cruciulițe, muzică, dans. Într-un an a fost, ca voluntar, un student la medicină și i-a învățat pe copii despre corpul uman. Toate activitățile se fac în curtea bisericii. În sat, sunt doar 20 de copii, însă în momentul deschiderii taberei se adună 100, cu tot cu cei din Dodeni. În mod normal, la ora 12, ar fi trebuit să meargă acasă, dar, ca să nu mai fie probleme cu transportul, părintele le asigură și masa de prânz şi, astfel, tabăra durează, în fiecare zi, până la orele 18-19. Nu lipsesc din program plimbarea deja tradiţională cu vaporaşul pe lac şi nici focul de tabără. An de an, cererile sunt din ce în ce mai multe, însă curtea bisericii nu poate suporta un număr mai mare de 100 de copii, pentru că, după o săptămână de tabără, copacii nu mai au nici frunze, d-apăi mere! Însă este o bucurie pentru toţi, inclusiv pentru preotul care iese dimineaţa, la înviorare, cu participanţii. Ca să înveţe copiii că Hristos e bucurie, nu reguli stricte, nu încruntare, nu pedepse.

Faptul că au învăţat se vede, concret, în desenele şi mesajele pe care ei înşişi le-au lăsat, pe o coală de hârtie de pe soba din biserică. Iar învăţătura, în iubire şi în credinţă, merge mai departe, spre oamenii de alte vârste.

”Anul trecut, am constituit Asociaţia Tinerilor Ortodocşi, filiala Bicaz, prin care ne ocupăm de toţi tinerii din Bicaz şi de pe Valea Muntelui”, spune părintele Dosoftei. ”Facem întâlniri săptămânale, la Casa de cultură, şi discutăm – avem deja 30 şi ceva de tineri -, dar nu stăm doar de vorbă, ci facem şi diverse activităţi. Am ecologizat Izvorul Alb, am urcat pe munte, am făcut excursii la Sibiu şi la Alba Iulia, am făcut prăjituri. Anul ăsta, mi-am propus să mergem la diferite unităţi, de exemplu la spălătorie, stăm o zi să vedem cum se face bănuţul acolo şi, la sfârşit, întrebăm câţi îşi doresc să muncească la spălătorie.

Eu încerc să-i determin să facă ei ceva. Să nu aştepte să dea Statul, Guvernul sau un minister oarecare, autoritatea în general. Pentru că n-o să dea atunci când este nevoie.

Trebuie să avem noi pornirea asta, de a schimba ceva, cât de puţin. Am fost la spital înainte de Crăciun, copiii au strâns 40 şi ceva de milioane de lei vechi, am cumpărat o plasmă pentru secţia de Pediatrie şi am dus medicamente în valoare de 25 de milioane. Ne-am bucurat de bucuria copiilor din spital, care puteau să se uite la desene animate şi treceau altfel peste suferinţă, şi ne-am bucurat de bucuria cadrelor medicale, care aveau suficiente medicamente să-i trateze. Toţi putem face câte ceva în dreptul nostru”.

* ”Hristos înseamnă bucurie”

Părintele n-a educat doar copiii şi tinerii, ci a ajuns şi la alte vârste. La Izvorul Muntelui, în biserica ”Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, există un coş al săracului. Cu răbdare şi cu blândeţe, preotul i-a îndemnat pe oameni ca, atunci când merg la cumpărături, să se gândească şi la cel care nu-şi poate permite. Şi, duminică de duminică, se adună în coş ulei, zahăr, făină, bulion, conserve, dulciuri. Fiecare om care vine la slujbă pune câte ceva acolo şi, la sfârşit, coşul este plin. Săracii au învăţat, la rândul lor, să dăruiască. Atunci când au destul pentru două săptămâni, cedează coşul în favoarea bolnavilor de la spital. Şi, aşa, din puţin, sporesc faptele bune.

”Eu cred că fiecare dintre noi trebuie să vadă cât ne iubeşte Dumnezeu, cât de mult ne dăruieşte, cât de scurtă e viaţa şi cât de lungă e veşnicia. Am avut mereu o «problemă» cu cei care sunt credincioşi, dar supăraţi mereu, încrâncenaţi. Ăsta nu e Hristos! Eu, dacă n-aş fi creştin şi ar veni cineva la mine să-mi spună despre Hristosul lui, dar să mi-l spună aşa, cu reguli stricte şi cu suferinţă, n-aş vrea să fiu creştin! Hristos înseamnă bucurie, înseamnă libertate! Păi Hristos ne-a eliberat de păcat, nu? Şi noi ne îngrădim iarăşi, ne înrobim de patimi? Lasă omul să se apropie de Hristos!

În biserica noastră intră foarte mulţi turişti şi unii vin în pantaloni scurţi sau femeile n-au batic. I-am pregătit întotdeauna pe oameni să accepte: Dragilor, aseară, a fost un majorat şi au fost 20 de copii, toţi s-au îmbătat, au preacurvit şi unul singur s-a gândit să vină la biserică. A venit în pantaloni scurţi, pentru că atâta avea la el. Noi ce apreciem mai mult: faptul că a a venit sau ca n-a venit cum trebuie? E în pantaloni scurţi, dar asta e important?

Acasă n-ai înţelegere, la serviciu n-ai înţelegere, în lume n-ai înţelegere, dacă nici la biserică- unde ar trebui să fie bunătate şi blândeţe deplină-,nu ai înţelegere, încotro ne îndreptâm? Lasă omul să vină, să-i placă, o să înţeleagă el pe parcurs, nici n-o să trebuiască să-i spunem noi, pentru că o să vadă singur! Femeia va înţelege singură că trebuie să-şi pună baticul, când merge la împărtăşit. Cu omul trebuie să ai răbdare! Noi nu vrem ca Dumnezeu să aibă răbdare cu noi? Spunea o măicuţă, Dumnezeu s-o ierte!, maica Rafaela: noi nu mai avem răbdare cu noi. Stai un sfert de oră în faţa icoanei fără să te gândeşti la nimic şi doar să te rogi? Nu! Că-ţi umblă gândurile prin cap! Nu avem răbdare cu noi înşine. Dacă suntem singuri, dăm drumul imediat la televizor sau pornim laptopul, să fie ceva care să ne ajute să fugim de noi înşine. Ce bucurie când te împărtăşeşti duminică de duminică! De acolo prindem puterea, de la Hristos. Noi oamenii n-avem nicio putere. Asta este amăgirea lumii în care trăim: tu eşti deştept, frumos, descurcăreţ, tu le faci pe toate. Ca să te îndepărteze de Dumnezeu. Eşti în Dumnezeu, ai tot ce-ţi trebuie, eşti mulţumit. Ioan Gură de Aur spunea foarte frumos: bogat nu-i ăla care are mult, bogat e ăla care-i mulţumit cu ceea ce are! Eu am fost binecuvântat cu o familie deosebită, cu 3 copii, cu o parohie la poalele muntelui Ceahlău. Nu ştiam, am venit aici ca să urcăm pe Ceahlău, şi mergem des. Care prieteni vin la noi, mergem pe Ceahlău. Foarte multă lume caută Ceahlăul, dar eu nu ştiam ce caută, ca apoi să aflu că a fost altar de jertfă, că aici sălăşluia Zamolxe. N-aş mai pleca de aici! Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns în multe ţări, dar n-aş da Izvorul pentru nimic! Eu zic că trebuie să-ţi faci misiunea acolo unde eşti rânduit. Iar misiunea de preot este cea mai grea. Noi lucrăm cu sufletele. Stelian Cărpuşor, părintele care a fost aici înaintea mea, a murit în 2001. Era un tip liber, blând, bun şi iertător. Nu neapărat că vreau să fiu ca el, eu vreau să fiu ca mine, dar aşa s-a potrivit. Dumnezeu a vrut aşa, ca oamenii şi biserica asta să aibă continuitate. Copiii noştri s-au învăţat să citească de mici, să gândească, să analizeze, să aibă puterea de a spune «nu». Şi primul pas în răbdare şi în puterea de a te împotrivi lumii ăsteia e postul. Copiii mei postesc toate posturile de mici, când doamna preoteasă le făcea de frupt şi ei mâncau mâncarea noastră. Având antrenamentul postului, care este un exerciţiu de voinţă, când vor ajunge în faţa unor încercări, o să poată spune «nu». Dacă omul e învăţat să se controleze, să se stăpânească, să se abţină, o să poată face lucrul ăsta. Şi ajunge să zidească. Cine ar fi crezut că, într-un sat mic, poţi face atâtea lucruri? Şi am făcut acoperişul, centrala, mocheta, geamurile din lemn triplu stratificat, renovarea casei parohiale, renovarea casei de prăznuire, alei, trotuare, gard… Când am venit eu, erau 3 lacăte pe cutia milei, o cheie avea preotul, una epitropul şi una un consilier. Şi nu se adunau mai mult de 400 de lei pe an, pentru că oamenii puneau şaibe, nasturi, bileţele. Era aparenţă. Acum este altceva! Mult mai mult. Încredere şi credinţă”.

Cristina MIRCEA

FOTO: Ștefan DAN