Alexie din calendarul popular, serbat pe 17 martie, este considerat patronul tuturor viețuitoarelor care au hibernat în subteran, reptilele mai ales. Era și patronul celor care au stat ascunse sub coaja copacilor, insectele, numite gujulii, sau sub ape și care se trezesc acum la viață.
Tradiția amintește că, pe vremea dreptcredinciosului împărat Honorius (395-423 d. H.), trăia în Roma un bărbat credincios, anume Eufimian, mare dregător. Soția lui, Agaida cu numele, era credincioasă și cu frica lui Dumnezeu, dar nu avea copii. Datorită rugăciunilor ridicate de acești doi părinți, a venit pe lume Alexie. Se spune că el ar încălzi și ar deschide Pământul pentru a slobozi vietățile care au iernat. Se spune că poartă la brâu două chei: cu una descuie vara la 17 martie, cu alta descuie iarna în 14 septembrie. De Alexie, oamenii încep să curețe pomii. Cei care voiau să aibă putere în tămăduirea bolilor trebuiau să urmărească ”soborul şerpilor” şi, prin forţă şi vicleşug, să le ia piatra scumpă pe care o poartă în guşă.
* Legenda lui Alexie
Se spune că omul avea mult de suferit de pe urma insectelor. Atunci, Dumnezeu le-a strâns pe toate, în ziua de 14 septembrie, şi le-a încuiat într-un lădoi. Dumnezeu l-a chemat pe Alexie să arunce lădoiul în apa mării, dar Alexie, mânat de curiozitate, când a ajuns pe malul marii, a deschis lădoiul, să vază ce era în el. Imediat, gândacii, lăcustele, insectele din ladă s-au răspândit în toate colțurile lumii. Drept pedeapsă, Alexie a fost transformat în cocostârc, ca să adune toate gâzele pierdute. Cocostârcii fac asta, în fiecare an, între 17 martie şi 14 septembrie.
În funcție de zonele din țară, sărbătoarea Omului lui Dumnezeu, Alexie, se mai numește Ziua Șarpelui.
* Superstiții de ziua șerpilor
17 martie era asociată şarpelui, în calendarul popular de altădată. Șarpele de casă era apreciat în unele zone, se spunea că apără casa de blesteme, vrăji, de duhuri rele. Se spunea că, dacă șarpele de casă lipsește dintr-o gospodărie, respectiva casă aparține necuratului. Șarpele de casă nu era omorât, se credea că se face un păcat.
Șarpelui nu i se pronunță numele de ziua lui, pentru a-i putea fi câștigată bunăvoința pe timpul verii. În cazul în care rostea cineva din greșeală cuvântul ”șarpe”, acesta trebuia să spună neapărat un descântec.
Femeile ascundeau furcile de tors, să nu le vadă în ziua aceea, căci, peste an, aveau să vadă ”șerpi mari cât furcile”, dacă nu le ascundeau.
Umblau tot felul de povești de Alexii. Se spunea că ”unul n-a ținut ziua și a intrat un șarpe în el. Abia de l-au scos cu zeamă de cocostârc”, scria etnologul Theodor Speranția.
Prin unele zone, se spunea că ”de vezi șarpe de Alexii să nu-l omori. Ci, mai bine să-l bați în cap până amețește, ca să nu te muște. Apoi, te încingi cu șarpele, îl ții câteva minute, după care îl îngropi în pământ cu trei căței de usturoi alături”. Acest descântec îl făceau bărbații, ca să nu-i doară mijlocul.
Prin Mehedinți și Teleorman, se ungeau cu ceară și rășină stâlpii de la poarta casei, ”ca să nu umble duhurile rele”, scria tot Th. Speranția. Obicei uitat de multă vreme, având în vedere că duhurile rele au ieșit din județ și bântuie țara întrupate.
* Alexiile pescarilor
Din bătrâni se spunea că, în ziua de Alexii, se zbat peștii pentru întâia oară în apă. De aceea, pescarii trebuiau să postească, pentru a avea noroc la pește. Unii pescari se duceau în această zi la un pârâu, un râu sau un iaz, prindeau un peștișor și, mâncându-l viu, descântau: ”Alexie, Omul lui Dumnezeu,/ Eu am venit la pârâu/ Să prind un pește/ Să-l mănânc/ Cum este el din pârâu,/ Iar tu să te rogi lui Dumnezeu/ Totdeauna pentru mine,/ Să pot prinde pește bine”.
Printre pescari, erau și oameni care citeau mersul timpului în funcție de orăcăitul broaștelor. Dacă ele începeau să cânte mai devreme, primăvara se anunța lungă și rea. ”Vremea se va strica”, spuneau bătrânii, ”dacă broaștele ies prin ogradă și cântă înainte de Alexii”. Dacă broaștele cântau înainte de Alexii, era semn că va ninge de timpuriu. Alții știau că, de ies insecteleînainte de Alexii, îngheța totul. ”De vor ieși în ziua aceea sau după aceea, nu va mai da înghețul”.
* Cum protejau bunicii noștri bebelușii
Orisnițî, narecinițî erau duhuri rele, masculine sau feminine. Erau întruchipate de trei surori, adesea tinere, care vin la pătuțul copilului în a treia sau a șaptea noapte de la naștere și-i prezic soarta.
Acestea își făceau apariția la miezul nopții și dispăreau la primul cântat al cocoșilor. Rolul cel mai important îl avea cea mai în vârstă, care aproba cele ursite de surorile ei sau menea cu totul altceva. ”După ce a terminat de vorbit, ursita se înscria pe fruntea copilului”, consemna etnologul I.A. Candrea.
Alte credințe vorbeau despre existența a trei ursitoare bune și trei rele, care niciodată nu se înțeleg. Dintre cele favorabile, prima îl înzestrează pe copil cu minte și cunoștințe, a doua îi dă sănătate, frumusețe și arta cuvântului, iar ultima îi conduce pasul în timpul vieții, îl învață o meserie și îl ajută să se îmbogățească. Înscriindu-se în tiparul obișnuit, și despre ele se spune că sunt nemuritoare și invizibile. Când erau văzute, erau mereu descrise măsurând firul vieții, apoi tăindu-l.
Despre divinitate se spunea că, în fiecare zi, se află în trei stadii. Dimineața lucrează la câmp, la prânz este negustor, iar seara se odihnește, mănâncă, bea și este bine îmbrăcat. De aceea, El poruncește ca și copilul să fie asemenea lui, cum era când a fost solicitat de mesageri.
De regulă, soarta nu poate fi schimbată, chiar dacă reușește cineva să asculte ce i se ursește. Ea poate fi parțial modificată, doar dacă cineva cedează omului respectiv o parte din anii și din soarta lui. Pentru a fi îmbunate, în a treia noapte, ursitoarelor li se pregătește o masă.
