Pe 22 aprilie, când în calendarul creștin-ortodox sunt prăznuiți Cuviosul Teodor Sicheotul și Sfântul Apostol Natanail, în calendarul popular era însemnată Mânecătoarea. Această sărbătoare este, practic, ajunul sărbătorii Sân-Georzului, din 23 aprilie.
Se credea că, în noaptea dinaintea sărbătorii Sân-Georzului, până la răsăritul soarelui, e bine ca fetele să se plimbe goale prin lanurile pline de rouă, ca să fie sănătoase și frumoase peste tot anul.
În noaptea spre ziua Sfântului Gheorghe, se făceau multe vrăji, crezându-se, de asemenea, că și vrăjitoarele umblă goale prin holde, ca să ia sporul câmpurilor și laptele vitelor. Se credea că puterea lor poate fi slăbită doar prin zgomotul clopotelor sau prin cântecele din bucium, iar pentru readucerea laptelui vitelor se rosteau descântece.
În ajunul zilei de Sângeorge, fetele de măritat credeau că își pot vedea ursitul dacă, în noaptea dinaintea sărbătorii, priveau într-o cofă plină cu apă.
* A treia săptămână după Paște
Săptămâna Caloianului și Paparudelor este a treia după Paște. În toate regiunile României, exista obiceiul ca fetele sau copiii cu vârste cuprinse între 5 și 20 de ani să modeleze din lut o păpușă, pe care o împodobeau cu flori, coji de ouă roșii și busuioc și o așezau într-un sicriaș din lemn. Caloianul, ce provine din grecescul kalos = ”frumos” și Iani = ”Ioan”, este o datină precreștină, însoțită de cântec, care sărbătorea, la origine, mitul zeului naturii. Pentru a îndepărta oamenii de credința în zeul păgân, preoții de altădată l-au asemuit cu Sfântul Ioan Botezătorul. Data sărbătorii Caloianului a fost fixată în apropierea solstițiului de vară, pe 24 iunie. Obiceiul era și mai este practicat de copii în calendarul popular mobil, respectiv în a treia marți sau a patra joi după Paști ori după Rusalii. De asemenea, Caloianul era serbat în orice zi secetoasă.
* Caloianul
În a treia marți după Paști, în mai toate satele de la câmp, dar și în zonele mai secetoase, exista ”datina de a se aduna des-dimineață mai multe fete la un loc. Ele făceau un om de lut, pe care îl botezau Caloian sau Scaloian. Îl așezau într-un sicriu mic sau pe o scândură, îl îmbrăcau cu haine, cu opinci și cu căciulă, îl înconjurau cu coji de ouă roșii, cari le păstrau de la Paști. Apoi îl duceau și-l îngropau pe câmp printre bucate, prin mărăcini sau pe malul unei ape, sau într-un loc ascuns, cu lumânări aprinse și bocindu-l. A treia zi după ce l-au înmormântat, adică în joia a treia după Paști, se adunau fetele iarăși la un loc, se duceau de-l dezgropau. Bocindu-l, îl duceau în sat și-l aruncau într-o fântână sau pe o apă curgătoare, urând ca anul să fie ploios și îmbelșugat. Apoi, făceau o masă mare, numită pomana Caloianului, petreceau cu lăutari până sara”. Această descriere a Caloianului a apărut în revista ”Șezătoarea”, nr. 6, 1922.
* Superstiții de Scaloian
Flăcăii prindeau fetele, le duceau la puț și turnau o găleată de apă peste ele, ca să le dea Dumnezeu ploaie la câmp. Caloianul îl duceau înainte de răsăritul soarelui la gârlă sau la baltă. Aici îl scoteau, îl sfărâmau în bucăți, pe care le aruncau în sus, urând: ”Atât de înalte să crească grânele”.
Prin unele sate, trei marți și trei joi după Paști se sărbătoreau, ca să nu bată piatra. Cele trei marți se numesc Ropotinii sau Marțile Mânioase.
Trei Marți după Duminica Tomei se țineau de toți țăranii. Se zicea că cine lucrează în aceste zile se bolnăvește de epilepsie.
Ropotinul țestelor este o altă superstiție a țăranilor de altădată. ”Femeile făceau întâi praznic cu mâncări și băuturi între ele, aduceau pământ puțin nisipos, îl amestecau cu baligă și apă, îl băteau cu prăjinile și-l calcau cu picioarele bine, îl adunau grămadă și-i dădeau forma unei pălării mari, găunoase. Îl lăsau să se usuce la soare două-trei zile și apoi îl întrebuințau pe foc, la copt mălai ori pâine. Femeile călcau țeste, pentru ca diavolul să fie călcat în picioare și dogorât la foc, ca și țestele. Se credea că atâtea țeste care se fac, atâția diavoli mor”.
Se mai zicea că femeia are dreptul să-și bată bărbatul în această zi, de sărbătoarea Ropotinului: ”Prin unele sate, se povestea că, în această zi, se dăduse femeii voie a-și bate bărbatul, dar femeia l-a bătut așa de tare, că Dumnezeu, de teamă să nu-l omoare, i-a luat acest drept. Femeia, obișnuită a-și bate bărbatul în acea zi, a început a bate pământul muiat în apă, din care a făcut țeste”, scria etnologul Th. Speranția.
