Omul care a vindecat criminali germani şi vrea să ”construiască” români

Cătălin Nemţanu este un om căruia, la 53 de ani, îi este dificil să spună dacă este român sau neamţ. A lucrat 27 de ani în Germania, timp în care s-a întors constant în România, pentru că a folosit pădurile patriei în terapie, iar din 2017 s-a stabilit definitiv în ţară şi face voluntariat. Trăieşte din banii strânşi cât a muncit în străinătate, unde a fost foarte bine plătit, dar munceşte în continuare, de dimineaţa devreme până seara, fără să câştige bani. Câştigă oameni.

Face lucrurile riguros, nemţeşte şi imprimă acelaşi stil voluntarilor pe care i-a adunat în asociaţia sa. Anul trecut a lucrat numai cu elevi şi a fost dezamăgit, pentru că ei alergau după succes. Concepţia lui despre voluntariat este alta, cu percepţie pro-socială: dacă văd o gaură, mă duc s-o acopăr. Acum are în asociaţie adulţi, care se ocupă cu programe cultural-sociale, educaţionale sau jurnalistice, deşi, ca profesii, sunt ingineri sau farmacişti. Şi un plan important de viitor: un campus la Trei Fântâni, satul care aparţine de comuna Dămuc, dar, teritorial, ”intră” câte puţin şi în judeţele Bacău şi Harghita.

* ”În Germania, în prima săptămână am băut, în fiecare zi, o ladă de Coca Cola”

Cătălin Nemţanu s-a născut la Piatra Neamţ, pe 19 aprilie 1965. Mama – o femeie foarte frumoasă – era cântăreaţă într-un ansamblu, dar lucra ca secretară, iar tata muncea pe Platforma chimică Săvineşti, la departamentul de transporturi. Are un singur frate, inginer constructor .

De mic, şi-a dorit să facă sport, însă învăţătoarea l-a evaluat ca foarte bun la matematică şi, atunci, tatăl l-a înscris la clasa specială de profil, cu gândul că va deveni un profesor extraordinar. În clasa a V-a, avea 8 ore de matematică pe săptămână. A urmat, firesc pentru astfel de aptitudini, Liceul ”Petru Rareş” şi, în paralel, a jucat baschet. Era bun, promitea să devină un sportiv de calibru, dar, când au venit cei de la Steaua să-i propună să se înscrie în club, tatăl nu l-a lăsat. Argumentul a fost… teza la matematică.

După liceu a plecat, imediat, în armată, la Bucureşti, la pompieri, la garajul Comitetului Central. Aşa a ajuns să se plimbe cu maşinile demnitarilor vremii, să-i cunoască pe unii dintre ei, inclusiv pe un frate de-al lui Nicolae Ceauşescu, dar şi să aibă acces la cantina CC, de unde făcea rost de lăzi cu Pepsi şi de nişte cârnaţi senzaţionali.

După armată şi doi ani de stat acasă şi de învăţat, a intrat la facultate, la Iaşi, la economie şi turism, iar în 1990 a plecat în Germania, cu proaspăta lui soţie, care era voleibalistă.

”După ce-am ajuns în Germania, la Straubing, în prima săptămână am băut, în fiecare zi, o ladă de Coca Cola și am mâncat banane. Ce n-am avut atâţia ani. După aceea, mi-am zis că nu e prea sănătos și am renunțat. Am făcut școala de antrenori, 2 ani, și am devenit antrenor de volei – cel mai practicat sport din Germania. Am avut o pepinieră de fete, de la clasa a II-a în sus, iar fiecare antrenor avea o grupă de 5 copii. Am antrenat-o și pe fiica mea, care a fost de trei ori campioana Germaniei și de patru ori campioana României. Acum s-a lăsat de volei și s-a stabilit la București”.

După ce s-a lămurit că, spre deosebire de România, care tot timpul lupta pentru performanță, Germania avea ca scop convingerea cetățenilor să practice sportul constant și pe termen lung, Cătălin Nemțanu s-a ”înhămat” la revitalizarea clubului, care avea 500.000 de mărci datorie și era în pragul colapsului. Împreună cu un coleg, a reușit să plătească toate datoriile și apoi a afiliat clubul la unul mai mare. Unde a mers pe performanță, nu pe ideea de sport de masă. În paralel, a lucrat, la personal la BMW și acolo, dintr-o întâmplare, viața lui a căpătat un alt curs și un alt sens.

A primit rugămintea să consilieze fata unui amic, care avea 14 ani și multe probleme de comportament. Şi, din nou, s-a apucat de învăţat şi a devenit terapeut cu acte în regulă.

”Am început cu un copil din Luxemburg. Era terapie 1 la 1, bazată pe experiențele personale. O lună de zile stăteam doar în pădure, cu saci de dormit, o lună mergeam cu bicicleta și o lună cu barca. Era o perioadă de 3 luni de «clearing», timp în care scopul principal era verificarea potrivirii dintre pacient și terapeut. Stăteam cu pacientul 24 de ore din 24, îl aduceam acasă la mine. Au fost şi câteva incidente. S-a întâmplat să fiu atacat cu cuțitul, în casa mea, chiar de tânărul aflat în terapie. Dar nu mi-a fost niciodată frică. În schimb, soția mea se încuia în camera ei. Eu reușeam să controlez  situația, nici măcar nu-i atingeam pe pacienţi. Doar când erau în criză, îi țineam în brațe. Pe toți i-am adus în România, i-am purtat prin munți, le-am făcut cunoștință cu țăranii noștri. Am făcut terapie cu nemți, luxemburghezi, sârbi și francezi. Mi-a plăcut, am devenit unul din cei mai buni terapeuți. Și acum unii dintre foştii mei pacienţi mă caută și-mi scriu pe e-mail. Am o mulțime de întâmplări. Am văzut ursul, mistrețul, capra neagră… Am trăit momente când copiii erau zmei în timpul zilei și se făceau mielușei seara, când știau că se întunecă și trebuie să doarmă în mijlocul pădurii, am adunat amintiri, emoții și tot felul de experiențe de-a lungul a 15 ani”.

Din șirul adolescenților cu care a făcut terapie, Patrick e prezent întotdeauna în amintiri. Un copil care nu se înțelegea cu mama lui, dar voia tot timpul să fie acasă și să încerce, din nou, să-i câștige afecțiunea. Patrick stătea acasă la terapeut o vreme, iar apoi mergea terapeutul acasă la el, ca să vadă, pe viu, care sunt relațiile mamă-fiu. Și, de Crăciun, când Cătălin Nemțanu a venit și el, pentru trei zile, la Piatra Neamț, a fost sunat de poliția din Germania că Patrick este arestat și nu poate fi eliberat decât în prezența terapeutului. Vandalizase casa ca răzbunare pentru că mama lui nu i-a acordat atenție. Concluzia lui Cătălin Nemțanu a fost simplă: unii oameni nu sunt capabili să fie părinți.

* ”Pe copiii români medaliați cu aur și argint nu-i așteaptă nimeni în aeroport”

Experiența nemțească a lui Cătălin Nemțanu a însemnat, în esență, o dezvoltare personală pusă, implicit, în slujba celorlalți, pentru că întotdeauna a avut o latură umanitară în el. Fie că a fost vorba despre sport, despre problemele angajaților BMW sau despre terapia copiilor cu devieri de comportament,  mai ales criminali, el a investit la fel de mult. Și n-a renunțat nici la dorința de a face voluntariat cultural și educativ.

”Când am văzut cât investește Statul German în copiii criminali şi cum fiecare progres e tratat ca o victorie, m-am gândit imediat la copiii români medaliați cu aur și argint la olimpiadele internaționale, pe care nu-i așteaptă nimeni în aeroport. Așa am început să-i duc în tabere în Germania, pe banii mei. Nu ca să fac eu treaba altcuiva, ci doar ca să le arăt că există oameni care apreciază performanțele lor. Şi că ei înşişi sunt deja o victorie. Cred că este o problemă în România în relația școală-părinți. Părinții trebuie să-și învețe copiii să dea «Bună ziua», să spună «mulțumesc», să nu arunce gunoi pe jos, iar școala trebuie să-i învețe geografie și matematică. De câte ori se întâmplă ceva și copilul eșuează, școala și familia dau vina una pe alta. Am observat că în școală sunt foarte mulți profesori și aproape deloc pedagogi”.

Cătălin Nemțanu a învățat în Germania nu doar să fie terapeut, ci și pedagog. Și, mai ales, a învățat că un copil înseamnă un întreg, care trebuie să se dezvolte în mai multe direcții simultan. A început cu standardele de comunicare în limba germană, având printre pacienți copii de alte naționalități, dar a insistat pe capacitatea de comunicare simplă. Și, vânzând pe stradă, unor necunoscuți, un ou fiert și un măr cu 20 de euro, le-a arătat copiilor cât de important este felul în care te apropii de oameni, dar și cât contează cum spui povestea din spatele planului pe care vrei să-l duci la capăt.

* JuvenALA – povestea sufletului sănătos

Asociaţia JuvenALA, care se ghidează după dictonul ”Suflet sănătos în trup sănătos”, funcţionează de pe vremea taberelor pentru olimpici, dar cu puţină expunere şi puţin ”zgomot”. Aparent, conform propriei prezentări, nu-şi propune foarte mult. În fapt, ceea ce face contează imens pentru drumul drept al unui om în viaţă: ”susţine şi ghidează tinerii pentru identificarea propriilor resurse şi a potenţialului lor”. Şi, tocmai în această idee, cea mai mare provocare pentru Cătălin Nemţanu la acest moment este proiectul educaţional de la Trei Fântâni, în fapt o şcoală de meserii, într-unul dintre cele mai frumoase locuri din România. Un sat în care nu există semnal pentru telefonie mobilă şi nici internet, iar curentul electric a ajuns abia în anul 2000. Totuși, foarte bine ales prin prisma preocupărilor viitorilor elevi, care chiar ar avea timp să se descopere şi să înveţe ceea ce-i atrage. Pe hârtie, proiectul deja există, în detaliu. Urmează să prindă viaţă şi să construiască oameni.

Cristina MIRCEA