Uniunea Generală a Sindicatelor din România a fost o asociație sindicală din perioada comunistă în România, înființată pe 11 iunie 1945, ca unic sindicat din România, sub numele de Confederația Generală a Muncii. Această confederație a moștenit întregul patrimoniu al sindicatelor din perioada precedentă. A avut 7,5 milioane de membri și s-a desființat pe 25 decembrie 1990. La acea dată, sindicatul avea în conturi 313 milioane de dolari, iar în patrimoniu 51 de case de cultură, 19 cluburi sindicale, 17 case de odihnă și tratament, 34 de sedii, 291 de apartamente și 19 garsoniere, 37 de garaje cu 89 de boxe, 344 de baze sportive și 8 unități anexe. După 1990, patrimoniul și banii din conturi au fost împărțite între CNSLR, Cartel Alfa și CSI Frăția.
Liderii vremelnici ai sindicatelor din România, susținători ai fostului UGSR, au afirmat în nenumărate rânduri, că ”Istoric, statutar şi organizatoric, patrimoniul UGSR nu a avut nicio legătură cu doctrina comunistă, fapt pentru care UGSR a revendicat, prin Platforma-Program, la Comitetul Frontului Salvării Naţionale (CFSN) şi Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN), recuperarea în totalitate a acestuia, inclusiv a aceluia care, în mod abuziv, a fost preluat de regimul comunist”. Într-o țară în care până și cultivarea legumelor avea legătură cu comunismul, afirmația este cel puțin tupeistă din partea sindicaliștilor fruntași. Nu miră, însă.
Casele de cultură, aflate în patrimoniul UGSR și împărțite între structurile postdecembriste, s-au reunit în Asociația Națională a Caselor de Cultură ale Sindicatelor din România, organizaţie care, ulterior, s-a autoproclamat proprietara imobilelor. ANCCSR, cu ”activitate social-culturală, nonguvernamentală, nonprofit, profesională, cu un caracter profund civic”, formată de CNSLR ”Frăţia”, Cartel Alfa, CNSDR și BNS, pare să fi uitat încă de la înființare că avea obligaţia să investească în întreţinerea Caselor.
Casa de cultură din Roman nu e o excepție în peisajul dezolant al suratelor sale de ”promovare a culturii în mase”. Sigur, nu e dărăpănată, arată chiar bine și mai are legături destul de strânse cu actul cultural, dar, la fel ca toate celelalte Case, nu mai e dedicată doar culturii și artelor. Este o instituție care închiriază spații. Deși, prin construcție, n-a fost destinată pentru pizzerii, școli de șoferi sau chiar birouri notariale, o școală de șoferi, este o ”stare de avarie”. Semne de schimbare nu se întrevăd, câtă vreme ANCCSR face doar câteva lucruri cu casele de cultură: le supervizează activitățile (în sensul că instituțiile sunt obligate să prezinte asociației rapoarte de activitate, bilanțuri contabile, programe de măsuri, proiecte de activitate, etc., etc.) și le ia 5% din încasările lunare. Or, dacă le ia procentul acesta, sigur că asociația nu e interesată de cultură, puțin îi pasă de unde scot casele de cultură banii, important este să-i scoată și să-i remită ”la centru”.
Ce se face cu acești bani? Explică Marcela Rusu, directorul Casei de cultură din Roman: ”Banii aceștia sunt necesari pentru fonduri de rezervă în cazuri de criză. După aceea, beneficiem de consiliere juridică. (…) Ne subordonăm, cum să nu? Noi trimitem bilanțul contabil, de exemplu. Și deci este control din partea ANCCSR, fiindcă, practic, casele de cultură sunt filiale ale asociației”.
În Casa de cultură din Roman funcționau, odată, cursuri de canto, de chitară, de actorie, de dansuri, dar și de croitorie, de frizerie-coafură. Mai funcționează acum unul de dans modern, iar o firmă ține cursuri pentru obținerea atestatelor în domeniul auto. E mai mult decât nimic.
Până în toamna trecută, aici funcționa și Teatrul Municipal ”Dan Alexandrescu”. Din iarnă, din motive de încălzire, trupa și-a mutat reprezentațiile la Cercul Militar.
Încălzirea Casei a fost întotdeauna o problemă. Dacă sălile de cursuri, cabinele, sălile de repetiții, biblioteca și celelalte încăperi mici nu au dus lipsă de căldură decât pe vremea raționalizărilor comuniste, sala mare a fost subîncălzită întotdeauna. Iar marea problemă o constituie ”turnul” scenei, o incintă foarte înaltă, prevăzută cu o trapă pentru evacuarea fumului în caz de incendiu și cu niște uși enorme, din tablă. Nimic nu poate fi modificat în scenă, nimic nu poate fi căptușit cu material termoizolant și, deci, orice sistem de încălzire ar fi, pe acolo se va pierde foarte multă căldură. Singura soluție este tocmai asumarea pierderilor, deci a unui consum exagerat de gaz sau curent pentru încălzire.
Marcela Rusu spune că a discutat cu niște specialiști și că o să aplice una din variantele pe care le vor propune: ”Dacă am rezolva căldura în scenă, practic, am reuși să dublăm numărul spectacolelor pe care le găzduim. Fiindcă organizatorii de spectacole, care umblă în toată țara, peste tot, știu exact care este situația în orice localitate și își fac traseele de turneu în funcție de numărul de bilete vândute, în primul rând, și apoi în funcție de condiții. «La Roman nu, că e frig în scenă și răcesc artiștii»… Asta e singura problemă. Scaunele sunt încă bune. Le-am mai reparat, le-am mai retapițat, am mai pus buret, pe ici, pe colo, și sunt mai bune decât ale altor instituții de cultură, cu pretenții chiar”.
Celelalte dotări tehnice cu care a funcționat atât timp Casa de cultură există și sunt funcționale – instalația de iluminare, cea de sunet, dar și sistemul mecanic de cortine din scenă. Și biblioteca – nu mai puțin de 35.000 de cărți – uitată de tot în ultimii ani, dar recent hidroizolată, reamenajată și redată în circuitul amatorilor de lectură. Secretara Casei de cultură este, part time, și bibliotecară. Surpriza a fost că vechii abonați ai bibliotecii au aflat de reviriment și au revenit să împrumute cărți, să consulte colecții și albume.
Sala mică, de conferințe, a găzduit, o vreme, spectacolele trupei ”Dan Alexandrescu”, dar și proiecții de filme și întâlniri cu artiști, realizatori, regizori (cum a fost cazul întâlnirii prilejuite de proiectarea filmului ”Octav”, cu Marcel Iureș și Serge Celibidachi).
Casa din Roman are 6 angajați și, deși fondul de salarii nu e foarte mare, fiind pe autofinanțare, tot e un efort să se adune banii lună de lună. De aici și închirierea spațiilor folosite. Salariile directorului și contabilului sunt stabilite, prin negociere, de ANCCSR.
E adevărat că un director poate să-și propună și să negocieze ce salariu vrea el, numai că tot el este cel care trebuie să producă banii pentru salariu, așa încât, cu o astfel de măsură, lejer perfidă, ANCCSR are parte de liniște în teritoriu, nu sunt convulsii legate de salarii.
În clădirea Casei de cultură din Roman funcționează un notariat public, două televiziuni locale, o pizzerie și un spațiu amenajat ca loc de joacă pentru copii. Aproximativ 20% din spații sunt închiriate.
Pe partea culturală, Casa se poate lăuda cu prezența continuă pe traseul ”Pianului călător”, al pianistului Horia Mihail (de altfel, a și câștigat un pian, în anul 2017), dar și al ”Duelului viorilor”, cu spectacole de animație pentru copii ale teatrelor din Bacău și Buhuși, cu concerte diverse, de la Fuego la Adi de la Vâlcea, cu spectacole de teatru de prestigiu (precum ”Străini în noapte”, cu Florin Piersic și Medeea Marinescu). Adică, vorba lui nea Ilie, personaj care a vegheat Casa de cultură din Roman zeci de ani, ”Domnule, nu mai e ca înainte, dar cultură tot se face, nu?”.
Dat fiind că, de-a lungul timpului, s-a tot discutat ca primăriile să preia Casele de cultură. Marcela Rusu are o opinie fermă: ”Atâta timp cât și primăriile au probleme financiare… că probleme există peste tot și, cu cât societatea nu se dezvoltă, bani pentru cultură nu vor exista. Va rămâne problema subfinanțării”. (Dan AILINCĂI)
GALERIE FOTO
