Când, în iunie 2011, Mesagerul pornea pe noul drum, o făcea sub eticheta de nebunie, de produs al unor interese, de mijloc pentru atingerea unor scopuri nicicând clar definite. De-a lungul anilor, le-am demonstrat tuturor că au avut dreptate, toți, chiar dacă nu în felul în care au gândit ei. Mesagerul a pornit ca proiect nebun, născut din pasiunea unor oameni de a scrie și din a altora de a citi. A fost suma intereselor comune pe care le pot avea niște oameni cărora le e drag să scrie și se și pricep s-o facă. Mesagerul a fost ambiția de a demonstra că jurnalismul adevărat, deși în chinuri, nu moare câtă vreme o mână de oameni își păstrează nealterate principiile profesionale, nu fac rabat de la calitate și nici nu se închină pe altarul imposturii.
A fost orgoliul de a arăta că ”apucături” jurnalistice de genul reportaj, anchetă, portret, interviu – bine făcut, nu doar piaristic pastișat – pot fi puse la loc de cinste, fiindcă întotdeauna își vor găsi ecou în rândul cititorilor.
Un bilanț acum, la 7 ani distanță, este greu de făcut. Sunt 354 de ediții, adică mii de pagini, în care nimic nu a apărut întâmplător. Am stat cu ochii pe mai-marii zilei și le-am taxat fiecare greșeală, fără să uităm să-i lăudăm atunci când au meritat. Am dezvăluit în paginile acestui ziar apucături și metehne pe care imaginația unui om normal cu greu le-ar fi putut emana. Unora le-a ieșit, pentru că au avut funcții, au avut acces la informații, la bani și la putere. I-am scos la iveală. Începând cu Vasile Pruteanu, care a avut onoarea de a fi prima deschidere a Mesagerului, cu a sa obsesie de a o ține pe plagiatoarea Dana Macsim în brațe și la Centrul ”Carmen” Saeculare și trecând pe la ceilalți: pe la o Mihaela Ignatovici Lazăr, care și-a folosit atribuțiile de secretar de județ pentru a-și stabili hotarele propriei feude, deși, peste ani, avea să se dovedească o mică amatoare în comparație cu cine i-a urmat în funcție; pe la un Dan Vasile Constantin, eternul incompatibil – între timp dovedit și instituțional, nu doar jurnalistic -; pe la un Gheorghe Ștefan – fostul primar al Pietrei, care în mod obișnuit ne considera inamicii săi, deși, după cum avea să afle din probe și confruntări, ar fi trebuit să se apere de prieteni; pe la un director de spital județean, indiferent ce nume a purtat, că toți au ajuns să dea cu subsemnatul. Și mulți, mulți alții care au considerat, la un moment dat, că pot face orice fără să li se întâmple nimic.
Privind în urmă și, apoi, în prezent, ar trebui să ne apuce disperarea. În privința potentaților din politică și administrație, mare lucru nu s-a schimbat. Cei mai mulți din figuranții paginilor noastre sunt bine mersi, își văd de mânăreli în continuare. Avem, însă, satisfacția de a le fi încurcat niște socoteli și de a-i fi trimis măcar să citească legile, dacă nu să le respecte. Departe de intenția de a face judecăți de valoare, noi doar am făcut ce știm mai bine: am întrebat, am studiat documente, am atras atenția asupra mizeriilor petrecute sau planificate. Pentru că acesta este rolul nostru. Mai departe, e altă jurisdicție.
În paralel, pentru că nimic nu scoate răul mai în evidență decât binele, am demonstrat, tot în mii de pagini, că în jurul nostru sunt și oameni frumoși. Oameni inteligenți, care fac lucruri deștepte, care performează fără furtișaguri, oameni pentru care buna cuviință este înscrisă în sânge și în modul de viață. La început timid, apoi din ce în ce mai îndrăzneți, acești oameni au acceptat să fie desenați în paginile Mesagerului. Vorbim de oameni din cultură – scriitori, actori, pictori, soprane, cantautori, dirijori. Vorbim de oameni de afaceri, și din cei aflați la început de drum, cu idei inovative și speranțele unui business de viitor, dar și din cei pentru care profesionalismul a dus la tradiție, iar performanța la excelență. Vorbim de profesori dedicați și de copii foarte buni, care au dus faima tricolorului în toate cele patru zări. Vorbim și de polițiști, de pompieri, de militari, de salvamontiști, toți părți ale unor instituții care, de regulă, nu sunt atât de deschise spre public. Au făcut-o în paginile Mesagerului, arătându-și oamenii buni și frumoși. Vorbim și de medici, despre cei care își fac meseria cu devotament și pricepere, în ciuda uscăturilor cu care conlucrează în aceeași pădure. Vorbim și de preoții care își îndeplinesc misiunea asumată, după cum am vorbit și despre cei care au călcat pe lângă drumul drept.
Vorbim despre toți care au apărut în paginile noastre și care urmează să apară. Ei și noi suntem Mesagerul.
Spuneam, la început, că Mesagerul de Neamț a fost o nebunie, a fost ambiție, a fost orgoliu. A fost și rămâne profesionalism. Este și va fi încăpățânare. Încăpățânarea de a fi în continuare ziar care să mânjească degetele cu cerneală de tipar, ziar care se citește, nu se răsfoiește. Un ziar pentru care performanța, rezultatele, valoarea și decența încă au importanță. Un ziar care îi însumează pe cei care îl fac – redactori, colaboratori, tipografi, distribuitori – și pe cei care îl citesc.
Într-un alt moment aniversar, spuneam că Mesagerul e un mod de viață, o stare de spirit. Acum, după 7 ani, Mesagerul nu mai e stare de spirit, este tradiție.
Tradiția încăpățânată de a face lucrurile bine, în ciuda tuturor opreliștilor și obstacolelor, care, har Domnului!, tot vin și nu se mai opresc. O legătură între a fi ziar adevărat în aceste vremuri, în această lume, s-ar duce firesc la Cervantes, al cărui Don Quijote se luptă cu morile de vânt. Numai că, în acest caz, noi suntem morile.
Suntem aici. Vom mai fi cât timp vor exista oameni frumoși despre care să scriem, oameni urâți despre care să scriem, oameni care să scrie și oameni care să citească. Iar când nu vom mai fi noi, se va fi găsit cineva să scrie, independent și indiferent la presiuni, greutăți, obstacole, orgolii.
Pentru că noi, Mesagerul, am demonstrat că se poate și că, atâta timp cât cineva va fi dornic să scrie și altcineva dornic să citească, jurnalismul nu va dispărea.
Nu e deloc ușor, ba chiar e al naibii de greu. Numai cine își asumă să facă jurnalism adevărat știe ce înseamnă o redacție, ce înseamnă să armonizezi 5-7-10 oameni diferiți și ca structură și ca gândire și ca mândrie, să le valorifici și să le exploatezi uneori la maximum capacitățile, ca să pui în pagini informație de calitate. Numai cine își asumă responsabilitatea pentru oamenii săi știe ce înseamnă să ții în mână destine, să asiguri salarii, să dai statului ce și cât îți cere, să plătești tiparul, transportul, difuzarea, etc., în ciuda piedicilor care, inevitabil, apar sau ți se pun. Mesagerul este un astfel de angrenaj, care presupune consumuri enorme, și nu doar materiale.
De aceea este cu atât mai importantă misiunea pe care ne-am asumat-o, de a fi ziar cu, despre și pentru nemțeni. Fără .ro sau .net. Doar ziar!
Dana OSTAHIE
2 comentarii
La multi ani!
Mulțumim frumos!