Din credințele românilor - sărbători străvechi în miez de vară

Vine luna lui Cuptor, a soarelui şi a focului, a spicelor coapte şi a secerişului, a Racului, ce dă înapoi, ca zilele de după solstiţiu, a Leului mândru cu coama de aur, luna Imperatorului.

Patronul suprem al acestei luni e justiţiarul Sântilie, zeitate solară ce se preumblă pe cer într-o trăsură cu roţi de foc, purtată de cai înaripaţi şi care trăzneşte dracii descărcând fulgere din bici. Celebrat pe 20 iulie, preluând data şi numele Sfântului Prooroc Ilie, este anunţat încă de la începutul lunii. Astfel, 1 iulie este ziua focului şi se spune că, dacă o respecţi, ”Ana-Foca te păzeşte de foc tot anul, iar de nu, te arde când ţi-e mai dragă lumea”.

La fel este şi Pricopul, sărbătorit pe 8 iulie, care, ”de-l superi, provoacă incendii năpraznice şi îți pârjoleşte toată recolta”. E ziua în care se crede că ”s-a înecat Luna”, când trecea o punte de ceară, încercând să ajungă la Soare, spre a-i fi mireasă. ”Aflând că vor să se cunune soră cu frate, Dumnezeu s-a mâniat şi l-a pus pe Pricopie să le topească puntea”.

Urmează Ciurica, o divinitate răzbunătoare, apoi Circovii de Vară şi, în sfârşit, Pâliile sau Paliele, care se ţin în ajun de Sântilie, ”pentru foc, secetă şi beteşuguri arzătoare”. Se spune despre ele că sunt surorile Sfântului, iar, înainte vreme, de ziua lor, fetele din Maramureş se duceau la marginea lanului de cânepă, îşi lepădau hainele, se tăvăleau pe pământ, după care se îmbrăcau degrabă, se duceau acasă şi se culcau. Dacă visau cânepă verde, era semn că se vor mărita cu bărbaţi tineri, iar de visau cânepă uscată, ursitul era trecut de prima tinereţe.

În mentalul popular al românilor, aspectul distructiv al focului implică existenţa unor divinităţi malefice, chiar dacă, în esenţă, focul care arde şi mistuie este simbolul regenerării şi al purificării. Astfel, Sântilie, împreună cu surorile sale – numite Pâliile, Paliele sau Panteliile (19 iulie), cu Sfântul Foca, patronul incendiilor devastatoare (23 iulie) şi cu fraţii săi Ilie Pălie (21 iulie) şi Pantelimon (27 iulie), desemnează perioada cea mai toridă a anului, marcată de nenumărate şi severe interdicţii de muncă, cu scopul de a feri recolta de primejdia focului, iar pe membri familiei de boli aducătoare de ”fierbinţeală”.

În aceste zile, ţăranii se fereau să folosească cuptorul, nu lucrau pământul, dăruiau apă şi fructe călătorilor.

Pentru ţăranul român, nu era uşoară respectarea acestor interdicţii. E vremea când se munceşte de la răsăritul până la apusul soarelui: se merge la seceriş, se scot ceapa şi usturoiul din straturi, ca să nu încolţească, se pregătesc podurile şi hambarele pentru a depozita recoltele, se seamănă pentru a doua oară varza şi spanacul, se sapă viile şi se curăţă buruienile, ca să nu se strice strugurii…

Unele din aceste sărbători se ţin până în zilele noastre, îndeosebi cele ale căror patroni sunt aspri şi neînduplecaţi.

Se crede că ultimul dintre fraţii lui Sântilie este cel mai răzbunător. Este numit diferit, de la zonă la zonă – Pantelimon, Pintelei-Călătorul, Pintilie sau Sf. Ilie ăl şchiop – şi este temut peste măsură, acest lucru amintind de alte divinităţi ce încheie un ciclu festiv, precum Filipul cel Şchiop sau Sânmicoară.

”Când trăznea Pintilie, săreau pruncii din femei. Când a trăznit o dată, a sărit Maica Precistă din scaun, iar ea l-a blestemat şi i-a luat mâna dreaptă şi piciorul drept, aşa că acum, când trăzneşte, dă cu stânga”.

Se spune că, de la Pantelimon, ”se călătoreşte vara” şi vine toamna, că iese cerbul din apă, iar apa se răceşte, că frunzele teiului se întorc pe dos, jelind plecarea verii, că încep să se scuture petalele florilor şi frunzele codrului, că se pregătesc să plece cocorii… Este o zi de hotar, o zi în care se mănâncă mere, ”ziua în care se scutură mărul de aur din rai”.

Fraţi ai Circovilor de Iarnă, care marchează miezul iernii şi împreună cu care împart anul pastoral în două anotimpuri, Circovii de Vară sunt nişte divinităţi malefice, care provoacă furtuni, vârtejuri, tunete şi fulgere, prăpăd în turmele de vite, precum şi o boală ciudată, numită Luatul din Circovi, asemănătoare cu Luatul din Căluş.

Sărbătoarea lor ţine trei zile – 15, 16 şi 17 iulie -, trei zile în care sunt interzise cusutul, ţesutul, torsul, prelucrarea lânii şi a pieilor de animale.

În veacurile trecute, majoritatea ţăranilor nu ştiau carte şi, ca să ţină minte mai uşor sărbătorile mărunte de peste an, atunci când urmau unele după celelalte, le uneau sub semnul uneia singure.

Aşa s-a petrecut atât cu Circovii de Iarnă (Sfântul Petru de Iarnă, Sfântul Antonie, Sfântul Atanasie şi Sfântul Chiril, prăznuiţi pe 16, 17 şi 18 ianuarie), cât şi cu fraţii lor din miezul verii, Circovii de Vară sau Circovii Mărinei (Sf. Mc. Chiric şi Iulița, Sf. Mc. Atinoghen, Sf. Mare Muceniţă Marina), însemnaţi în calendarul popular între 15 şi 17 iulie. Denumirea de ”circovi” este împrumutată din slavonă – ţerkovnâie sviata – şi înseamnă ”Sfinţii Bisericii”.

Deși, odată cu venirea creştinismului, sărbătoarea cuprinde prăznuirea acestor sfinţi ai bisericii, mentalul popular a rămas profund ancorat în prezenţa unor divinităţi străvechi, deosebit de active în aceste zile de miez de vară. Sunt zeităţi feminine rele care îi pedepsesc aspru pe cei care nu le respectă zilele, abătând asupra recoltelor grindină şi foc, iar oamenilor aducându-le o boală stranie, un fel de vrajă, din care doar cu anumite descâncece şi ierburi de leac mai pot ieşi.

Sărbătorile lor au o individualitate puternică şi sunt oarecum tabu – ”Această sărbătoare n-o spune popa, că-i moare preoteasa”.

Prima şi cea mai interesantă dintre ele vine pe 15 iulie. I se spune Ciurica. Numele provine din contopirea numelor Sfinţilor Mucenici Chiriac şi Iulița, însă nu aminteşte prin nimic de martiriul acestora întru dreapta credinţă. Ciurica a rămas în imaginaţia oamenilor o divinitate feminină care ”ciuruie în bătaie” pe cei care lucrează de ziua ei. Mai mult, în acestă zi, se crede că femeile au puteri şi, mai ales, drepturi speciale, că pot să le poruncească bărbaţilor, să-i pedepsească şi chiar să-i bată.

Reminiscenţă a unor străvechi sărbători feminine, regăsite şi în alte momente de peste an, cum ar fi Țonțoroiul Femeilor de la Bobotează sau Spolocania din prima zi a Postului Mare, Ciurica este, în accepţia etnologului Antoaneta Olteanu, ”patroana unei confrerii feminine deosebit de puternice, care conferea iniţiatelor forţa necesară pentru a lupta cu armele bărbaţilor, într-o societate masculină, care a înlocuit vechea societate matriarhală”.

În această zi, de obicei caniculară, femeile nu lucrează deloc, ţin sărbătoarea ca să nu le bată bărbaţii tot anul şi spun că e ”zi cu primejdie, rea de boală, de pagubă, de foc, de lup”. Este încă o zi de miez de vară în care activează magia plantelor tămăduitoare…

SURSA: Calendarul popular al românilor

FOTO: Adolphe A. Chevallier