La Revoluție, avea 34 de ani. Orice gânduri și planuri de viitor și-ar fi făcut, incluzând poate și visul oricărui militar de carieră de-a ajunge într-o zi ministru al Apărării Naționale, este extrem de puțin probabil ca lui Corneliu Dobrițoiu să-i fi trecut prin cap că va fi unul dintre artizanii aderării României la NATO. Le-a făcut sau, dacă vreți, le-a împlinit pe amândouă. Astăzi este una dintre cele mai autorizate și echilibrate voci ale României în domeniul militar. O discuție cu domnia-sa e un adevărat privilegiu.
■ Doar cu diplomația militară nu se face primăvară
– Puterea, respectul de care se bucură o ţară vin şi din diplomaţie. Diplomaţia s-a schimbat ca definiţie, în ansamblu. În trecut, bunăoară, nu se vorbea aplicat despre diplomaţia culturală. Dar, dacă reţinem numai diplomaţia clasică, a celor dintr-un minister al afacerilor externe, diplomaţia militară, alături de cea economică, în România de astăzi care mai respiră?
În primul rând, laturile conexe ale diplomaţiei, în absenţa unui exerciţiu diplomatic coerent în sprijinul promovării intereselor naţionale, au de suferit. De asemenea, diplomaţia nu poate să-şi atingă obiectivele integrale în absenţa unui leadership strategic la nivelul preşedintelui, prim-ministrului – unde vorbim de actorii foarte importanţi ai puterii de stat, la nivelul preşedinţilor celor două camere – unde vorbim de diplomaţia parlamentară. Din păcate, în momentul în care apar fracturi în spectrul larg diplomatic – şi vreau să mă refer la faptul că, dacă nu avem o diplomaţie activă parlamentară, vă daţi seama că efortul sau viteza de promovare a intereselor noastre pe plan diplomatic scade. Unul dintre motoare nu funcţionează cum trebuie. Putem să comparăm chestiunea asta cu un avion de pasageri cvadrimotor, care are numai un motor funcţional. Păi, parametrii de zbor sunt puternic alteraţi. Una este să zbori cu toate motoarele folosite la eficienţă maximă, şi alta când unul, două sau trei au sincope…
Mă gândesc și la diplomaţia politică, la existenţa unor raporturi de cooperare şi colaborare permanente, active.
– Iar eu fug cu gândul, în clipa asta, la ce rol ar trebui să joace europarlamentarii noștri.
Partidele politice, de la centru, ar trebui să fie preocupate atât de o activare a europarlamentarilor, cât şi de relațiile cu conducerile partidelor corespondente, din aceeași familie politică europeană,din capitalele respective.
Atât la NATO, cât şi la Uniunea Europeană, puterea (mai mult la NATO) rezidă în capacitatea capitalelor de a susţine sau rejecta un anumit subiect, deciziile fiind consensuale.
La UE, ecuaţiile de putere sunt un pic mai complexe, având în vedere rolul pe care îl joacă Executivul Uniunii de la Bruxelles.
Însă, chiar dacă am avea un ministru de externe foarte activ, foarte dinamic, cu experienţă diplomatică, activitatea lui este ştirbită de lipsa de performanţă a celorlalţi actori, în condiţiile în care traversăm o perioadă de maximă instabilitate la nivel geostrategic, în condiţiile în care România este pe flancul de Est al NATO, şi nu pe flancul de Vest. Cu alte cuvinte, am avea nevoie de-un exces de vizibilitate şi de forţă diplomatică în raport cu celelalte state, care, cu certitudine, au alte interese şi le promovează la nivel regional şi bilateral cum consideră ele.
Exerciţiul nostru diplomatic va suferi întotdeauna prin lipsa de implicare reală şi permanentă al celorlalţi factori care contribuie la succesul efortului diplomatic al unei ţări.
Ne trebuie preşedinte activ, parlament activ pe relaţiile parlamentare. Degeaba participăm, spre exemplu, la Adunarea Parlamentară NATO – e foarte bine, temele sunt ale NATO, nu sunt ale noastre, le sprijinim pentru că vin în sprijinul intereselor noastre de securitate. Însă, am promovat noi vreo temă? Suntem într-un dialog permanent cu omologii din celelalte state membre NATO?… Eu mă îndoiesc că ”atleţii” noştri cunosc numere de telefon sau au, eu ştiu, adrese de mail ale omologilor din alte state.
– Din cele trei direcţii de diplomaţie de la care am pornit, percepţia publicului este că diplomaţia militară este mai discretă. Şi cu foarte mulţi eroi necunoscuţi.
Diplomaţia militară, în primul rând, a fost şi este activă pe linia cooperării multilaterale cu NATO şi cu structurile de profil ale UE – care nu au, din păcate, o identitate prea pronunţată -, precum şi în plan bilateral, pentru promovarea intereselor noastre. Este un exerciţiu diplomatic de nişă, care se referă, în parte, la menţinerea capacităţii operaţionale a NATO, per ansamblu, la creşterea performanţelor noastre în cadrul alianţei, în mod particular, prin asimilarea de know-how, de doctrine operaţionale, de informaţii în domeniul tehnic-operaţional, pentru a dinamiza procesul de achiziţii al armatei române, care, în final, duce la creşterea competenţelor ei operaţionale şi la creşterea competenţelor operaţionale ale alianţei la graniţa de Est. Dar armata noastră, în raport cu alte armate aliate, are dimensiunea pe care o are.
– Între parteneri, pe o relaţie bilaterală, unde diplomaţii de carieră civili o dau în bară, situaţia poate fi salvată de diplomaţia militară?
Greu de presupus. Diplomaţia militară, cum spuneam, are un sector de nişă foarte bine creionat în raport cu diplomaţia generală, care acoperă toate celelalte domenii. Pe de altă parte, interesele instituţiilor angajate în raport de cooperare militară sunt mult mai clar definite şi ele servesc obiective strategice comune, pentru că îşi propun creşterea capacităţii operaţionale a instrumentului de forţă, în beneficiul naţional, dar şi în beneficiul alianţei. Din cauza aceasta, nişa este mult mai activă. Nu are alte interese politice ascunse, nu vine să amendeze nişte sincope istorice care au existat în raporturile dintre două ţări.
– Poate fi un fir de rezistenţă în relaţii, indiferent de fluctuaţiile politice rezultate în urma alegerilor?
Nu. Diplomaţia militară nu poate să înlocuiască diplomaţia politică, diplomaţia economică sub nicio formă. Chiar dacă vă gândiţi la procesul de achiziţii, acesta are o componentă politică, o componentă economică şi, în final, componenta militară. E adevărat că militarii îşi definesc nevoile, însă mai departe nu le pot impune.
■ Avem mai multe parteneriate strategice decât SUA
– Partenerii ca partenerii noştri, dar câţi dintre ei ne sunt prieteni?
Nu există raporturi de… în fine… dacă vrem să ideatizăm problema. Toate ţările au interese, până la urmă e pe interese. Cum altfel?
– Şi de ce nu se spune în clar treaba asta public? Vorbim de prietenii istorice golite de conţinut.
Staţi puţin! Aici ţine de capacitatea de configurare a eforturilor de către fiecare instituţie în parte. Dacă mă gândesc la Ministerul de Externe, este sub influenţă politică majoră, unde apar interesele preşedintelui, chiar ca om politic, care ar trebui să se subsumeze intereselor economice, să sprijine interesele naţionale ale statului. Apar interese politice ale partidelor, în raport cu omologii lor externi şi în raport cu familiile politice europene din care fac parte. Mai sunt și diferendele politice care există între marile familii europene.
Cu alte cuvinte, efortul este scindat. Însă nu putem vorbi de configurarea unui efort, în absenţa unei înţelegeri profunde a acestui domeniu foarte sensibil şi a unei cunoaşteri profunde a realităţilor istorice şi a traseului pe care-l avem de urmat.
Nu putem vorbi de o diplomaţie activă conştientă şi eficientă, atâta timp cât noi avem mai multe parteneriate strategice decât SUA, eludând un singur lucru: dacă noi doi, ca actori internaţionali, ne angajăm să stabilim o relaţie de parteneriat strategic, trebuie să angajăm inclusiv resurse strategice pentru susţinerea acestui parteneriat. Noi doi trebuie să ştim, fiecare, ce interese avem, să le deconflictualizăm pe cele care ne separă şi să creştem energia pe interesele comune. În momentul în care vorbeşti despre angajarea unor resurse strategice, hai să ne uităm la valoarea geopolitică şi geostrategică a ţării şi atunci să vedem ce capacitate avem.
– Sau cu ce licităm.
Avem foarte multe parteneriate strategice care sunt documente de sertar. Avem parteneriat strategic cu Turcia, avem cu Italia. Avem cu Polonia, avem cu Franţa. SUA, din câte îmi aduc aminte, la nivelul relaţiilor lor internaţionale, au vreo 4 sau 5 parteneriate strategice.
Eu nu cred că România și-ar putea permite mai mult de două, maximum trei parteneriate strategice. Mai departe, documentele de sertar, al căror titlu începe cu ”parteneriat strategic între”, ar fi trebuit să fie înlocuite cu o relație specială, aprofundată pe un anumit domeniu. Am o relație specială cu Franța pe dimensiunea culturală, atunci acolo angajez resurse, pe dimenisunea domeniului de cooperare. Dar fac parteneriate speciale pe anumite zone geografice – sunt prea multe și-s subfinanțate. Ar trebui întrebat factorul politic ce înțelege prin noțiunea de parteneriat strategic.
■Am intrat în NATO și cu golăniile românești…
– Noi ne-am angajat, când am aderat la NATO, să asigurăm 2,38% din PIB pentru Armată, dar pe vremea lui Traian Băsescu am facut praf angajamentul, alocând ceva pe la 1%.
Cele două mandate ale lui Traian Băsescu au adus prăbușirea bugetelor Apărării, în condițiile în care dumnealui, pe persoană fizică, făcea mare zgomot pe parteneriate, pe rolul României în teatrele de operații. Însă contribuția de la Bugetul de Stat era sub 1%, în condițiile în care vă aduceți aminte ce jaf a fost în cei 10 ani. Să fiu iertat, în condițiile în care o țară acordă 140 de milioane de euro pe an pe panseluțe, iar forțele ei armate se sufocă din cauza înzestrărilor precare, despre ce vorbim?
A fost un angajament financiar asumat de România, angajament care a constituit o anexă la documentul de Washington, la Tratatul care consemna aderarea noastră la NATO. Acei 2,38% au rezultat în urma unei analize foarte minuțioase. De atunci, NATO solicita aliaților alocarea a 2% din PIB, datorită faptului că erau niște discrepanțe mari privind contribuțiile la bugetul comun al alianței, americanii contribuind cel mai mult, iar europenii începuseră să se detașeze de la cheltuielile comune. Astfel, în timp, contribuția americană a ajuns la peste 80% din bugetul comun. Din cauza aceasta au înnebunit și unii, și alții. Și americanii au zis: ”dom’le, scuzați-ne, faceți ceva, că efortul apărării Europei rămâne numai pe umerii în noștri”. În condițiile în care ei au și interese globale și alocă resurse în plan global.
– Resimțiți și o dezamăgire personală, gândindu-ne la echipele cu care ați lucrat, față de ce efort național a fost pe drumul aderării la NATO și așteptările noastre?
Vedeți dumneavoastră, efortul de aderare a fost unul extraordinar, realizat de niște echipe de oameni entuziaști și din Ministerul Apărării Naționale, și din Ministerul de Externe, și din celelate instituții aș putea zice, cu mici excepții. S-au format echipe care au gestionat capitolele din documentul nostru de aderare, din Membership Action Plan. Vorbesc cu responsabilitatea omului care a condus discuții în format aliat, care a avut mari răspunderi, cel puțin în 2000, fiind șef de direcție. Am participat la negocierea programului de aderare în ciclul doi al MAP. Echipa a fost condusă de Mihai Răzvan Ungureanu, care era secretar de Stat la MAE, iar din partea Apărării nici ministrul n-a fost, nici secretarul de Stat n-a fost – pentru că guvernarea CDR simțea că pierde alegerile – și au trimis… acarul Păun. Răspunderea a fost colosală. În momentul în care a început dialogul intens, punctual și tehnic pe elementele trecute în documente, cele mai multe întrebări au fost pe zona Apărării, Alianța Nord-Atlantică fiind o alianță politico-militară cu rol defensiv.
Rețineți, am participat la negocieri în format multidisciplinar, cu diverși reprezentanți de instituții. Unii nici nu cunoșteau limba engleză sau abia o bâlbâiau, asta apropo de responsabilitate.
Dezamăgirea e bazată pe lacune culturale foarte grave. Politicul alocă resursele, nu armata. În momentul în care ne-am văzut înăuntru, am zis că am rezolvat-o și pe-asta, am bifat-o și am trecut la problemele noastre. Repet, de la 2,38%, finanțarea de la bugetul de stat a scăzut la sub 1% în timpul regimului Băsescu. Să vă spun cum a fost cu 2,38. Șefii de stat și guvern agreeaseră, în diferite formate, alocarea a 2% din PIB. Diferența de 0,38% era prevăzută pentru modernizarea echipamentelor armatei române. Era imperios necesar să se facă o modernizare rapidă, pentru creșterea competențelor operaționale. Să știți, lanțul tot de la veriga cea mai slabă se rupe. Nu poți să ai pretenții de la altul să vină să te apere pentru că eu, acum, am plecat la cules mușețel.
Despre război
”În cazul unei agresiuni, NATO poate trimite avioanele din Italia ca să apere spațiul aerian românesc. Când se pune problema unei operațiuni NATO, e condusă de NATO, nu de România. Forețele noastre intră în exercițiu de planificare operațională a NATO. Comandamentele NATO își subordonează forțele noastre.
Uitați-vă la următorul scenariu. Într-o situație delicată, dacă e vorba de un atac masiv și sunt probleme și la Marea Baltică, iar alianța decide ca forțele să se retragă pe Carpați, foarte greu le scoți de-acolo, cu toată puterea ex-sovietică. Atenție, o trecătoare în munți poți s-o închizi cu forțe foarte puține!
Dacă se decide operațional, la nivel strategic, generarea unor operațiuni de tip gherilă în terenul tău, eforturile și pierderile agresorului vor fi extraordinar de mari, pentru că nu sunt fronturi liniare.
În momentul în care ai 100.000 de oameni sub arme, cine-și pune o brigadă sau o divizie în linie, ca să țină piept la 5 sau 10 divizii? Doar dacă vrei să pierzi oamenii, sa-i condamni la moarte… Ăsta e un aspect. Al doilea aspect: războiul modern nu va avea aceeași configurație ca primul sau al doilea Război Mondial, sub nicio formă. Nici agresiunea nu va urma aceleași modele. Nici configurarea forțelor în teren nu va fi una clasică”.
Polonezii, de exemplu, au făcut un lucru foarte serios, anticipând tendința oarecum justificată a leadership-ului politic, ca, după aderare, sume importante de bani să fie deturnate de la efortul bugetar pentru apărare către alte zone de interes strategic ale țărilor respective, care țineau de dezvoltarea economică, învățământ, sănătate, infrastructură ș.a.m.d. Noi n-am făcut nici una, nici alta. Acum, când suntem într-o situație geostrategică destul de delicată, mulți se gândesc: oare noi, cu 100.000 de oameni, am putea face față unui efort defensiv până când se mobilizează forțele aliate? Întrebarea are sens doar din punct de vedere cantitativ, pentru că războaiele se duc altfel. În momentul în care există pericolul unei agresiuni sau e o agresiune directă, primele structuri care intră în acțiune sunt cele care trebuie să asigure supremația aeriană asupra teritoriului aliat. Dacă nu ai supremație aeriană, nu poți să deplasezi nimic, stai îngropat. Aduceți-vă aminte de războiul din Iugoslavia. Nici nu porneau motoarele tancurilor, ca să nu emită o amprentă termică.
– Ați zugrăvit un tablou perfect românesc, unul încă bine ascuns unei judecăți publice responsabile.
Noi am decuplat efortul bugetar și am redus credibilitatea și amprenta strategică a României. Vă spun, 10 ani, de fapt 14, contribuția aceasta, de plus 0,38%, ar fi făcut diferența în privința înzestrării. Și nu numai. Uitați-vă acum, marea majoritate a efortului se duce pe înzestrare. Dar, în matricea de cheltuieli a NATO, ar trebui să ne gândim că 20% din totalul bugetului apărării trebuie alocați pentru cheltuielile de operare și mentenanță, deci pentru pregătirea trupelor și întreținerea echipamentelor. Mai cu seamă că NATO dă niște repere foarte stricte, care erau cunoscute demult.
– Și le-am acceptat.
Sigur, le-am acceptat. Unele parțial, numai pentru unele unități, apropo de numărul de kilometri pe care trebuie să-i parcurgă o mașină de luptă pe an sau numărul de ore de zbor. Suntem, parcă, pe altă parte a planetei. Acestea sunt elemente care țin de gândirea strategică. Chiar dacă am zbura de două ori mai mult decât americanii, cu 6 sau 10 avioane rezolvăm problema supremației pe spațiul aerian românesc? Categoric, nu. Dar, atenție, acest lucru e cunoscut și de alții.
■ Frățiile și interesele
– Când s-a înființat Colegiul Național de Apărare, cursanții aveau oleacă de carte, de pregătire personală, chit că erau și destui parlamentari de listă. Astăzi?
La început, cursurile se țineau cu o frecvență bunicică. Apoi, prezența se făcea în prima zi, la deschidere, și la înmânarea diplomelor.
– Reformulez: acum, vin la colegiu indivizi care au făcut facultăți de garaj, tot felul de analfabeți. Cine sunt iresponsabilii care și-a asumat eliberarea certificatelor rușinoase?
Această chestiune ține de atitudinea ”elitelor” politice. Dacă mă duc la o școală doar ca să mi-o trec în CV, de ce-o mai fac? Alții mizează pe mine ca absolvent al școlii respective, deci am o viziune, o gândire. Când colo, nimic! Cu alte cuvinte, colegiul a ajuns un fel de apanaj al clientelei politice pentru a-și îmbunătăți CV-urile. Să nu-i întrebați cum evaluează situația geostrategică, forțele…
– De când a început să se strice?
Cred că după a treia sau a patra serie. Aduceți-vă aminte că, după colegiu, a urmat sarabanda doctoratelor în domeniu. Este halucinant! Suntem o țară plină de doctori, dar țara abia respiră. E o rușine, e o blasfemie față de actul de învățământ.
– Nu aveți senzația că a început să funcționeze un fel de frăție periculoasă a absolvenților de diverse colegii?
Auziți, eu n-am făcut parte din niciuna, nici din cele de utilitate publică. E o chestiune de crez personal.
– Mă refer doar la absolvenții colegiilor cu pricina.
Frăție e și masoneria, care a avut un rol istoric. Nu m-am dus acolo datorită, mă rog, limitelor mele intelectuale.
– Poate n-ați vrut să mai depuneți un jurământ.
N-am avut capacitatea să înțeleg profunzimea idealurilor masonice raportate la situația geopolitică și geostrategică actuală. Dar asta nu înseamnă că nu-i respect. E o frăție care a făcut ceva pentru România.
– Să ne întoarcem la cei care nu-și deschid CV-ul cu școlile de bază, cu experiența solidă, ci cu diploma căpătată de la un colegiu național de esență militară.
Atâta timp cât s-a urmărit pervertirea elitelor… Dacă se uită cineva în CV-urile lor, noi ar trebui să fim un alt model de dezvoltare economică, socială și politică și să fim undeva sus.
– Dar afară cum e?
Dacă mă întrebați despre relațiile reciproce, care se cimentează în alte școli de profil similare, vorbim altceva. Sunt colegii care au identitate pronunțată și respectată. Elitele statelor respective au însemne și, în momentul în care se întâlnește un militar absolvent cu un politician absolvent al aceluiași colegiu, din altă promoție, ei necunoscându-se, automat se cimentează recunoașterea faptului că au aparținut unui sistem de valori, unei vetre culturale efervescente, dinamice. Se ajunge să se depășească ușor neîncrederea și se stabilesc ușor punți de comunicare, punți de sprijin reciproc. Sprijinul se realizează în interesul instituțiilor, pentru interesele naționale. În altă parte, nu-i o sintagmă golită de conținut. Se poate observa că marea majoritate, poate 90% din politicienii români, când se referă la interesele naționale, folosesc sintagma la singular. Este inadmisibil. Știți de ce? Ei nici nu știu unde sunt scrise acele interese. În momentul în care aveți în față pe unul care vorbește de interesul național, la singular, vă rog eu să-l întrebați care-i acela, la care se referă. Să vedeți atunci ce derapaje și ce eschive face! De ce? Pentru că nu le cunosc. Iertați-mă că insist, interesele naționale nu au culoare politică. (va urma)
Interviu realizat de Viorel COSMA
