Ilie Coșa și-a început viața ca orice alt om. A copilărit în satul Pârjol, din Bacău și, apoi, o bună bucată de viață a lucrat ca zugrav. Prin 2003, a simțit că-i lipsește ceva. A fost momentul când s-a hotărât să se călugărească. A mers pe la mai multe mănăstiri din nordul Moldovei și, prin 2009, și-a sfârșit căutarea. Mergând pe valea pârâului Nechit, la vreo opt kilometri de comuna Borlești, a ajuns la mănăstirea cu același nume, care avea să-i devină casă. Aici l-a întâlnit pe starețul Zenovie Grigore, care l-a primit cu bucurie și l-a îndrumat pe calea lui Dumnezeu. Viața lui Ilie Coșa s-a schimbat.
– Cum ați ajuns să locuiți singur, aici, în pustietate?
Totul a început acum câțiva ani, când un consătean a donat mănăstirii o bucată de pământ, într-o poiană, cam la 7 km distanță de mănăstire. Atunci, părintele stareț a hotărât să construiască acolo un schit. Odată ce am aflat de intențiile lui, am hotărât să locuiesc acolo, să-mi duc viața singur în pustietate, cum făceau Sfinții în trecut. Eu eram împăcat deja cu ideea de a-mi petrece restul vieții acolo, l-am rugat pe părintele stareț să mă trimită pe mine. În 2010, am ajuns aici, în Poiana Oiței. Tot ce am găsit era un grajd vechi, unde își ținea animalele fostul proprietar. M-am apucat să-l renovez, cât am putut, mi-am făcut două camere de locuit și, de atunci, stau aici, zi și noapte. Cu binecuvântarea părintelui stareț Zenovie și cu ajutorul bunului Dumnezeu, am început lucrările pentru biserică anul acesta, s-a ajuns la acoperiș până acum. Din păcate, nu știu dacă vom reuși să o terminăm până la finalul anului, se apropie vremea rece și va fi mult mai dificil.
– De unde faceți rost de mâncare și cele necesare?
Tot ce am nevoie ca să trăiesc decent, plus mâncarea, mi se aduc de la Mănăstirea Nechit. Sunt foarte mulțumit de mănăstire. Părintele stareț mă ajută și mă sprijină în drumul meu spre Dumnezeu. Asta e cel mai important pentru mine!
– Nu v-a fost greu să vă obișnuiți aici, trăind singur?
Pentru mine, este o plăcere să stau aici, nu-mi lipsește nimic! Într-adevăr, singurătatea este grea, dar, odată ce te obișnuiești să trăiești așa, nu mai ai probleme.
Sfinții noștri stăteau în munte, în pustie, nu ca aici… Iarbă verde și mâncare pe masă din belșug, asta nu e pustie. Ba chiar aș putea spune că trăiesc mai bine decât dvs. Unii din Sfinții noștri stăteau prin pustiile Egiptului, unde este numai nisip. În căldură, fără mâncare, fără apă. Erau animale periculoase, șerpi care, dacă te mușcau, mureai imediat. Mâncau o dată în zi, ce puteau, dar erau foarte fericiți în condițiile alea. Ei trăiau cu Dumnezeu, vorbeau cu El. Pentru ei nu era o bucurie să câștige o mașină sau să aibă lux, ca oamenii din ziua de azi. Aveau o singură direcție, cea spre Dumnezeu.
* ”În zilele de sărbătoare îți cam «țâuie» urechile”
– Cum vă petreceți timpul aici? Călugăr fiind, mă gândesc că aveți niște reguli de respectat.
Sunt destul de multe condiții de îndeplinit. Eu încerc, pe cât de mult de putință, să le respect pe toate. Pot să spun ce fac eu, că nu este un secret. Alții fac mai multe, într-adevăr, dar eu nu mai sunt atât de tânăr, am vreo 7 boli ca să zic așa. Nu e o mândrie, dar nu mai am puterea din tinerețe… Îmi dedic cât mai mult timp rugându-mă și, pentru că sunt singur aici, mai trebuie să mă ocup de una, de alta…
– Rutina aceasta funcționează? Să faceți în fiecare zi același lucru, combinat cu singurătatea…
Aici, dacă nu-ți faci un program pe care să-l respecți, începi să nu mai ai răbdare. Ba te iei și pleci pe dealuri, ba stai și te gândești la tot felul de necazuri. În timpul săptămânii, mai auzi un zgomot, ba un taf de urcă pe o parte și coboară pe alta, ba un pădurar, o mașină, una, alta, dar în zilele de sărbătoare îți cam ”țâuie” urechile. Dacă nu-ți faci un program, e greu să-ți treci timpul.
– Ați mai mers în sat de când v-ați mutat aici?
Mai cobor jos în sat după medicamente, numai atât.
– Și de sărbători? Crăciunul spre exemplu, vi-l petreceți aici?
Anul trecut, mi-am făcut aici un brad de Crăciun. Am mers în pădure și mi-am tăiat o creangă și am pus-o între paturi. Mi-a adus cineva o pernuță cu Moș Crăciun, iar bradul l-am împodobit cu niște hârtie creponată, pe care, tot așa, mi-a adus-o cineva de la magazin. Am mai pus o ciocolată pe ici, pe colo și gata. Numai așa, ca să păstrez și eu tradițiile.
– Deci mai aveți vizitatori aici…
Mai am vizitatori, dar nu foarte mulți, nu știe multă lume că stau aici sau că se construiește schit. Au fost săptămâni, chiar și luni, în care nu am primit niciun vizitator. Mai vin duminica oameni, mai lasă un pomelnic, îmi mai aduc una, alta…
* ”E mai bună pacea decât dreptatea”
– Când v-a fost mai bine, înainte sau acum?
Înainte, pe timpul comunismului, aveai bani, aveai serviciu și era mai ușor pentru familie. Serviciu aveai obligatoriu, mai ales dacă terminai o școală profesională, de meserie; erai obligat să stai 5 ani de zile în meseria aia, dacă nu, plăteai contractul. Dacă erai căsătorit, îți dădea statul locuință, ori cu chirie, ori cumpărai, că era ușor de cumpărat. Acuma, te gândești dacă te căsătorești – n-ai casă, n-ai serviciu, n-ai ce mânca, o grămadă de griji. Atunci nici nu prea aveai ce face cu banii. Aveai bani și de plecat în concediu prin stațiuni. Eu am dus-o bine ca zugrav, îmi câștigam banii ca să trăiesc decent. Am dus-o mai bine decât aș fi dus-o acum, dacă stăteam în sat.
– Care credeți că este problema mare a oamenilor, acum?
În lumea civilă, având credință, fiind bine înrădăcinat în credință, în Dumnezeu, nu bagi în seamă toate necazurile. Dau un exemplu: s-a întâmplat un necaz între doi vecini, unul i-a furat ceva altuia. Se duce, îl dă în judecată, apar și mai multe conflicte. Iese celălalt din pușcărie, vine și se răzbună pe cel care i-a făcut probleme. Este o ură continuă. Dacă ai vrea să fie pace, ai spune: ”Lasă-l, dă-l încolo…”! Atunci, hoțul și-ar da seama că vecinul lui a fost domn și singur își îndreaptă greșeala. În probleme de tipul ăsta, trebuie să lăsăm de la noi, ca să nu agravăm situația. Dacă nu ai credință, recurgi la răzbunare, în funcție de ce ți s-a întâmplat. Majoritatea caută să-i plătească ”dușmanului” cu aceeași monedă. Dar, dacă ai credință și-l urmezi pe Dumnezeu, alegi cealaltă variantă, mai pașnică, și-ți spui ”poate a fost și vina mea”. Altfel depășești necazul. Dacă ești mai pasiv și te ții de rugăciune, altfel trece. Dacă te agiți și te gândești doar la rău, nu-i bun. Peste tot scrie despre dreptate, dar eu cred că e mai bună pacea decât dreptatea.
* ”Ca preot, dacă nu respecți regulile meseriei, ai smintit tot satul”
– Ce părere aveți cum ce se vorbește în aceste vremuri despre biserici?
Sunt oameni care aleg meseria asta și nu le place neapărat, dar îi forțează părinții. Nu judec pe nimeni acum, dar, ca idee, un preot se gândește să-l bage și pe băiatul lui la facultate, la Teologie, deși băiatul poate nu are nicio legătură cu meseria asta. Și preoția este o meserie, dar nu se poate compara cu, de exemplu, un șofer, care-și dă salopeta jos și poate să facă ce vrea. Alta e să fii preot. Ca preot, trebuie să ții cont de meserie și în familie, și dincolo de poartă. Dacă nu respecți regulile meseriei, ai smintit tot satul. Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, sunt unele televiziuni care, dacă aud de vreun caz negativ al unui preot sau călugăr sau orice legat de biserică, imediat răspândesc vestea, ca să păteze reputația bisericii și să atace religia. Dacă stăm bine și ne gândim, spre exemplu, dacă orice alt om ar greși, poate în același mod sau altcumva, nu s-ar mai face chiar atât de mult tam-tam. L-ar lua, l-ar aresta cum prevede legea țării și viața merge înainte. La preoți, lucrurile se generalizează și ajung toți băgați în aceeași oală, ceea ce nu este deloc bine. Lumea nu mai e cum era înainte. Se bârfește pe la toate colțurile și se judecă oamenii, fără niciun fel de părere de rău. Dacă ești un pic mai diferit sau atragi atenția în vreun fel, oamenii te fac să te simți ca o oaie neagră. Te mai iau și în râs, poți ieși cu balamuc.
– Există avantaje în a locui în pustietate, departe de tehnologie, de oameni?
Am mai multe avantaje că am ales să stau aici, în pustietate. Unul dintre ele este chiar faptul că nu am contact cu lumea. În felul ăsta, scap de multe griji și păcate. Dacă aș sta în sat, aș fi tentat din multe părți să calc strâmb în fața lui Dumnezeu. Plecând de acolo, ”am câștigat teren”.
Alina HOANOȘ
