Peștera de la Mănăstirea Bistrița, numită adesea și Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul, este una naturală și e amplasată puțin mai sus de ansamblul monahal zidit de boierii Craiovești. Săpată în creasta calcaroasă a Munților Căpățânii, la altitudinea de 850 m, peștera a primit numele după ce, aici, au fost ascunse moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul, în vremuri de grele încercări și nu pentru că acest sfânt ar fi trăit aici.
”A fost descoperită de un cioban vânător, mai înainte de a fi fost zidită sfânta Mănăstire Bistrița”. Documentar, peștera este menționată abia la începutul secolului al XVII-lea. În cronica mitropolitului Matei al Mirelor, scrisă pe la sfârșitul anului 1610, găsim scris: ”Iar noi, orfani de domn, în spelunci și munți, cum zice Pavel și în găurile pământului ascunzându-ne, temându-ne de înfățișarea lui Bathory Gabor; lipsiți, apăsați, maltratați, așteptând vreme de pace, dacă va fi voia lui Dumnezeu; stăpâniți deci de aceste lipsuri grozave și luptându-ne cu ele, mergând din loc în loc și întorcându-ne, am venit în Mănăstirea zisă Bistrița, unde am aflat peșteră foarte mare, în care nu puteau pătrunde vrăjmașii.”
În anul 1768, izbucnind războiul ruso-turc, egumenul Grigorie ascunde în această peșteră moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul, pentru a nu fi profanate sau răpite. Astfel, peștera este menționată într-un hrisov emis de Grigorie al III-lea Ghica, domnul Țării Românești în anul 1769, an din care ajunge să fie cunoscută și sub denumirea de ”Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul”.
