Cunoscut ca opozant al regimului comunist, ca bătăios lider de sindicat și ca participant activ la evenimentele din 1989, Vicențiu Martin n-a reușit nici acum, după mai bine de 30 de ani de la un episod dramatic din viața lui, să afle pentru ce a fost arestat. Aproape s-a resemnat că ”furtuna” din viața lui va rămâne, cel mai probabil, sub un scut de necunoscute, dincolo de care nu va putea să treacă. Și, atunci, nu poate decât să povestească, pentru ca toată lumea să știe cum se făceau anchetele înainte de 1989.
* ”Am fost dus la sediul Miliției și legat cu cătușele de un calorifer”
În clasa a IV-a, a întors tabloul lui Gheorghe Gheorghiu Dej cu fața la perete. Auzea discuții în casă despre efectele regimului, în contextul în care un unchi de-al lui, negustor de portelanuri de Saxa, stătea cu valiza pregătită, să plece la canal. I se interzisese să mai facă negustorie cu mărfuri burgheze. După povestea cu tabloul, n-a mai avut voie să fie nici pionier, nici UTC-ist și a intrat în viață cu ștampila de rebel, perturbator al sistemului. În anul II de facultate a fost exmatriculat, după o bătaie la Bolta rece, în care nu a fost implicat în niciun fel. A urmat Școala tehnică sanitară, a devenit asistent, a lucrat ca anestezist la spitalul din Piatra Neamț, apoi la Pângărați și la Săvinești, pentru ca, la scurt timp după momentul înființării psihiatriei, să se transfere în secția condusă de dr. Vulpe. A fost cea mai complicată parte a carierei lui, pentru că a început să observe cum se umplea secția subit înainte de fiecare 23 august și cum erau ”tratați” pacienții care deranjau regimul. A început să vorbească și, implicit, să devină un pericol, așa că i s-a înscenat un viol, cu scopul de a-l elimina din sistemul sanitar. Planul a picat, odată cu verdictul medicului legist care a examinat ”victima” și a constatat că era virgină, însă întreaga conspirație construită pentru a-l discredita i-a lăsat un gust amar. A plecat la Stația de salvare, însă nu a scăpat de ochii vigilenți și albaștri, mai ales după ce-a refuzat să preia așa-zișii pacienți de la sediul Miliției de lângă stadion – în fapt, oameni bătuți în anchetă, care erau scoși în stradă. Probabil aroganța de a se prezenta la ofițerul de serviciu și de a-l informa că-i va imputa cursele, dublată de organizarea unei greve au fost motivele care au determinat represalii imediate. În ziua de 7 mai, a fost ridicat direct de la serviciu și dus la anchetă, iar mențiunea că a fost reținut de organele de miliție a fost consemnată în cartea lui de muncă.
”A apărut o mașină cu civili, erau doi în afară de șofer, și mi-au spus că trebuie să merg să dau o declarație la procuratură. Un procuror, care astăzi este pensionar și traversează trei străzi în grabă dacă mă întâlnește prin oraș, mi-a spus doar că am o reclamație. Am fost dus la sediul Miliției, într-un birou, și legat cu cătușele de un calorifer. Pe culoar era dl. Mahu, care se specializase în anchetarea celor care făceau avorturi. A spus că nu mă anchetează, iar Cotuna a refuzat și el, așa că, într-un târziu, a venit Nicolae Popescu, zis Ploșniță. M-a dus într-un birou la etaj și mi-a spus să mă așez în genunchi, ceea ce am refuzat ferm să fac și atunci a venit replica «Aha, vrei să ne lovești!». M-a lovit cu colțul unui taburet în cap și am leșinat. M-au udat cu apă și, când mi-am revenit cât de cât, a băgat capul pe ușă Mihăilă și a spus că se pot folosi toate metodele pentru aflarea adevărului. Îmi era extrem de neclar ce adevăruri vor să afle, pentru că au început prin a mă întreba dacă am făcut cuiva avort și au ajuns la a mă interoga despre furturile din spital. Pe urmă, Ploșniță a insistat să afle dacă i-am provocat avort unei femei, căreia îi pusesem, într-adevăr o perfuzie, pentru că era în stare septică. Am fost reținut și anchetat, în fiecare noapte, vreme de două săptămâni, la aceeași oră. Eram scos la interogatoriu la două ore după miezul nopții și ținut până dimineața la 5-6. Mereu eram întrebat aceleași lucruri. Nu știam niciodată cine mă anchetează, pentru că aveam lampa în ochi, iar ofițerul stătea în spatele meu. După două săptămâni, m-au trimis la expertiză psihiatrică la Socola. La Dulcești, am cerut voie să-mi fac necesitățile. Eram cu Ploșniță și cu un locotenent, Ungureanu. M-au trimis la 500 de metri de drum. Am văzut când Ploșniță a pregătit pistolul. Convingerea mea este că aștepta să încerc să fug, ca să mă împuște. La Iași, nu am fost diagnosticat cu nicio boală psihică, așa că m-au adus înapoi, iar după o săptămână m-au trimis la Spitalul Jilava, pentru o altă expertiză. Am fost urcat în tren, pe căldură, într-un vagon din tablă, fără paturi. Eram 4 oameni și ni se dădea, printr-o ferestruică, slănină sărată și zahăr, dar nicio picătură de apă. Am făcut 3 zile și 3 nopți pe drum, pentru că trenul oprea în fiecare haltă. Când am ajuns la Jilava, eram umflat tot. Profesorul care m-a consultat mi-a spus că ar putea să-mi pună un diagnostic psihiatric ca să scap de anchetă, dar nu vrea să-mi distrugă cariera. M-a trimis înapoi. Timp de 4 luni, am stat în arestul Miliției, fără drept la pachet și în aceeași celulă cu hoți și criminali. Îmi amintesc că era unul care-i mâncase degetul unui polițist, pur și simplu i-a retezat două falange. Până la urmă, cel care m-a scăpat de anchetele nocturne a fost șeful arestului. A motivat că el răspunde de sănătatea deținuților, este în responsabilitatea lui”.
* ”La ora actuală, încă există procurori care folosesc metodele de atunci”
Fără ca dosarul lui penal să conțină niște acuzații concrete, Vicențiu Martin s-a trezit transferat la penitenciarul din Bacău. Acolo l-a întâlnit pe dr. Huianu, și el deținut, dar aflat aproape de eliberare. Din acest motiv, medicul nici nu s-a înscris la concursul intern, organizat pentru un post la infirmerie. Vicențiu Martin a avut drept contracandidat un medic de familie din Cașin, arestat pentru că furase niște benzină. L-a ”bătut” repede, pentru că proba decisivă a fost una de chirurgie, necesară într-o închisoare în care deținuții se automutilau frecvent, mai ales după decretele de grațiere care nu-i vizau.
”În penitenciar nu am lucrat doar la infirmerie. Aceea a fost partea care mi-a plăcut. Am început prin a scoate cartofi din silozul înghețat și a-i sorta pentru bucătărie și am continuat cu spălat WC-uri. După un decret de grațiere, comandantul penitenciarului a venit la mine și mi-a spus că nu sunt condamnat, nu am nicio notă de reținere la dosar și ar trebui să mă trimită la Judecătoria Piatra Neamț, să fie clarificată situația mea. Am ajuns în fața a doi magistrați – Boboc și Hmeliuc – care discutau între ei și apoi mi s-au adresat: «Trebuie să scriem ceva în dosar, ca să poți pleca acasă». Nu știu ce au scris, n-am aflat niciodată. După eliberare, nimeni nu voia să mă angajeze și, cu mare dificultate, am găsit un loc la dispensar la Melana. După un timp, m-am întors la Stația de salvare, ajutat oarecum de dr. Stelian Popescu. Dr. Huianu și-a scos certificat de deținut politic. Eu nici măcar n-am aflat cine și ce reclamație mi-a făcut, dacă, într-adevăr, a existat vreodată vreo reclamație. Am așteptat 7 ani răspuns de la CNSAS. În primă fază, mi-au spus că am avut dosar de urmărit, dar despre dosarul meu penal de la Piatra Neamț n-am aflat niciodată nimic, pentru că nu există nicăieri. Mai mult, un procuror, cu care am discutat după 1990 și i-am cerut o opinie despre ce demersuri ar trebui să fac ca să aflu de ce am fost arestat, mi-a spus că e bine să nu mai vorbim despre ce s-a întâmplat atunci. Soția mea mi-a vândut bicicletele ca să aibă bani de-o pâine cât am fost arestat. Am făcut mărturisirea asta pentru nostalgicii comunimului și pentru că, la ora actuală, încă există procurori care folosesc metodele comuniste de atunci. Și cel mai nedrept pentru oamenii care au trecut prin ce am trecut și eu este faptul că nu sunt desecretizate multe din documentele care ne-ar da niște răspunsuri. Răspunsuri pe care eu consider că le merit, pentru că nici acum n-am aflat de ce am fost arestat vreme de 9 luni”.
Cristina MIRCEA
