O discuție cu câțiva elevi de 9-11 ani, pornită de la subiectul școală, un loc familiar pentru ei, ajunge, firesc și rapid, la preocupările de suflet ale acestor copii. Sunt câțiva dintre copiii cu rezultate bune la învățătură și care, alături de olimpici, sunt motive de mândrie pentru Școala Gimnazială ”Elena Cuza” din Piatra Neamț. Performanța în artă și sport este, pentru ei, la fel de importantă ca performanța școlară. Și la fel de serioasă.
Așadar, stârniți de întrebarea legată de cum se simt la școală și cum e cu învățatul, copiii au dat un răspuns la unison: ”Ne place școala, dar și trebuie să învățăm. Pentru ca, atunci când vom fi mari, să putem munci, ca să câștigăm suficienți bani”. Copiii aveau să vină și cu argumente cu privire la ce vor face cu banii, când vor fi mari, argumente care dovedesc că ei – și cei de-o seamă cu ei – știu ce vor și sunt conștienți de talentele proprii.
Un karatist cu drag de oameni
David Cristian Grosaru are 9 ani și este în clasa a III-a. Îi plac mult animalele, iar motanul pe care l-a salvat astă-iarnă dintr-o șură, căruia i-a pus numele Zgribulici, este ultimul și cel mai drag prieten, în ciuda gheruțelor.
”E un motan obișnuit, l-am salvat de mic și l-am crescut. Noi credem că mama lui l-a abandonat, într-o șură. L-am găsit înghețat și l-am adus acasă, la bloc, fiindcă mi-era teamă să nu moară. Acum, noi îl creștem. Adică eu mai mult mă joc cu el. Tati are grijă de motan, să-l hrănim, să strângem din litieră. Trebuie să fim atenți când doarme, să nu-l deranjăm, și să-l lăsăm să se spele, fiindcă se enervează foarte rău dacă îl deranjez când se spală. Devine foarte nervos și zgârie. Dar, când Zgribulici are chef de joacă, trebuie să te joci neapărat cu el. Îi place foarte mult mișcarea și te urmărește peste tot, când te miști. Îl pasionează tot ce mișcă și țopăie. Și ne mușcă de ciorapii din picioare. Sau chiar de picioare!”, povestește David despre motanul său.
”Îmi plac animalele și tata mi-a zis că, atunci când o să ne mutăm la casă, o să-mi ia un cameleon. Nu știu de unde o să-l ia, cred că-i surpriză. Știu despre cameleon că este un animal care-și schimbă culoarea și poate să se camufleze foarte bine. Poate o să mă așez pe el, cum s-a întâmplat cu pisica! Cameleonul, din câte știu eu, este un animal exotic și cred că trăiește în țările foarte calde. Acum nu știu cum să-l îngrijesc, dar o să citesc despre asta. Mie și tatălui meu ne plac foarte mult cameleonii. Evident, mie îmi plac și alte animale, de pildă flamingo, fiindcă e roz și am avut o perioadă cînd îmi plăcea foarte mult rozul intens”, spune David, și ochii i se pierd în amintiri.
Redevine imediat prezent și explică ce-i cu rozul: ”Rozul îmi inspiră faptul c-o să am succes în viață. Că voi fi un om care va face bani, care va avea multe fabrici și multe magazine. În fabrici sau în companii, vreau să dau de muncă pentru oamenii săraci, ca să nu mai fie oameni pe străzi. Mi-e milă de oamenii săraci, pentru că-i văd, așa… pe străzi. Deși, mi se pare ciudat că unii sunt îmbrăcați cu haine foarte groase, deși afară e caniculă. Nu-mi explic! Nici n-am întrebat pe nimeni despre asta… dar cred că ar putea fi din cauză că… nu cred că au o locuință, iar ei trăiesc prin locuri mai întunecate și… probabil că lor le este frig și de asta au nevoie de haine mai groase”.
David, atât de impresionat de oamenii săraci și, în ciuda faptului că nu știe de ce sunt atât de mulți oameni săraci în lume, vrea să-și dedice viața lor: ”Nu știu cum să explic de ce sunt atât de mulți oameni săraci… Poate pentru că sunt oameni foarte bogați, care au foarte mulți bani, dar mai sunt și oameni foarte răi, care-și bat joc de lucrul pe care-l fac, dar tot primesc ceva în schimb”, conchide el, încercând să explice dezechilibre greu de înțeles.
Nu-și ascunde sensibilitatea și crede că sportul îl ajută mult. Practică înot și karate, iar acum știe că este un copil curajos și are mai multă încredere în el: ”Fac înot de la 4 ani, la clubul Delmadi. Înainte mi-era frică de apă, ceea ce-i ciudat. La karate tradițional sunt de pe la 6 ani, deci de aproape 3 ani, mă antrenez cu sensei Paul Pintilie și acum am centura albastră, care este a treia centură. Acasă mai fac uneori flotări și repet kata, înainte de examen. Tata m-a dus la acest sport, nici măcar nu știam că există, dar cred că fiindcă tata a făcut și el karate, dar alt stil. Nu mi se pare un sport dur, mă ajută să învăț să mă apăr, fiindcă vreau să devin mai rezistent și mai… curajos. Karate mă învață, în primul rând, să mă apăr și, dacă vreau să atac, trebuie să aștept momentul potrivit”.
Îi mai place matematica și oscilează între câteva profesii: ”Sunt câteva meserii care îmi plac și pe care aș vrea să le practic – medic chirurg sau medic radiolog, dar aș vrea și astronaut. Dar și om de afaceri vreau să ajung. O să mă gândesc… Știu doar că îmi place să fiu copil și mi-ar plăcea ca și adulții să fie uneori copii, adică să se joace cu noi, ca să-și amintească de copilărie. Ca atunci când am fost pe Ceahlău, iarna, numai eu cu tata. Am urcat și am coborât într-o singură zi! Iarna! A fost greu spre final, dar a fost frumos”.
Pictorița și bicicleta din lemn
Pictura și tati sunt universul Ștefaniei Elena Terente. La cei 10 ani împliniți, pictura este pasiunea și talentul pe care vrea să le crească pentru totdeauna. Pictează de câțiva ani și a câștigat, deja, premii la numeroasele concursuri la care a participat.
”Îmi place mult să pictez. Am pictat-o pe Mona Lisa și am luat locul I la concurs. Merg la cursuri de pictură la Lucian Gogu Craiu. Mai pictez și flori, am pictat-o și pe mama, dar încă mai lucrez la portretul ei”.
Exigentă și tinzând spre desăvârșire, Ștefania mai are de lucrat și la căsuța păsărelelor, pe care tatăl ei încă nu o poate monta în copac: ”Lucrez și cu tata, facem acasă proiecte. Acum, pictez una din căsuțele pe care mi le-a făcut tati, încă mai am de lucrat. Pe asta o s-o pun în cireș, ca să fie casa păsărelelor și pe cealaltă o pun pe terasă. Când eram mai mică, a căzut o pasăre în curtea noastră și eu am luat-o, am așezat-o într-o cutie și am îngrijit-o. Îmi plac păsările. Îmi place să fac și proiecte. De exemplu, acum lucrez la un proiect despre natură, în 3D. Proiectul este pentru Săptămâna Altfel, avem teme la alegere. Eu mi-am ales să reprezint un colț din natură: pe o bucată de lemn, am lipit diverse crenguțe, tata a făcut gărdulețul, am pus niște brăduți, dar s-au uscat și am înlocuit cu alte crenguțe, am adăugat și flori, câteva pietre și un foc de tabără în miniatură. Este proiectul pentru concursul clasei noastre, «Copiii au talent». Mai am de terminat și căsuța, m-ajută și tata”.
Ștefania nu se mai joacă cu păpușile decât când îi vin prietenele în vizită. Preferă compania pisicii Kitty și a celor doi câini: ”O am pe Tara și pe Inimia. Da, Inimia o cheamă, fiindcă are nasul în formă de inimă. Și coada are un pic de alb, în capăt. Cu Inimia mă joc, fiindcă e mai micuță. Eu le-am pus numele. Însă cel mai mult îmi place să merg cu bicicleta, cu familia mea. Bicicleta mi-a făcut-o tata, din lemn: are roți roz, iar noaptea bicicleta mea e fosforescentă, galben fosforescent. O am de când am împlinit 8 ani. Tot tati mi-a făcut un coș de baschet”.
Cu ochii de culoarea cerului senin de vară, Ștefania obișnuiește să vorbească șoptit despre lucrurile cu adevărat importante din viața ei: ”N-aș prea vrea să cresc, aș vrea să mai rămân copil. Fiindcă, atunci când ești copil, ești mai liber, faci proiecte, te joci. Dar, când o să cresc, vreau să mă fac profesoară de pictură sau pictoriță”.
Matematician cu drag de lectură și supereroi, o tenismenă cu 15 trofee și un fotbalist pasionat
Ferm și sigur pe el, Fabian Vasile Drăgușanu, în vârstă de 11 ani, spune că, la început, în prima zi de școală, a avut mari emoții. Acum, vine cu plăcere la școală și știe că trebuie să învețe dacă vrea să câștige suficienți bani când va fi mare. ”Nu mi-a spus nimeni, dar eu știu că, dacă nu învăț, nu voi putea munci, când voi fi mare, ca să câștig suficienți bani pentru familia mea, pentru a-i ajuta pe alții care au nevoie. În prima zi de școală, eram foarte emoționat, dar, după ce am văzut că am colegi extraordinari și o doamnă învățătoare care ne ascultă opiniile, m-am liniștit și vin cu plăcere la școală. Nu știu dacă băieții se emoționează, în general, dar eu am emoții… uneori”.
În afară de matematică, lui Fabian îi place foarte mult să citească. Acolo, în cărțile lui, găsește supereroii care-l fascinează: ”Acum tocmai am terminat cartea «Universul știe» și trebuie să-mi mai vină niște cărți de la sala de lectură. Acasă am cartea «Tatăl meu este un supererou», sunt la pagina 150, din 300 și ceva de pagini. Este vorba de un băiat, care are un frate mai mare, iar tatăl său primește superputeri, ca să salveze universul de forțele răului. Răul este o fată, Clara, dar, momentan, încă n-am aflat ce superputeri are ea”. Dincolo de cărți, în viața reală, Fabian chiar are un frate, cu care este foarte atent și grijuliu. ”Nu-i ușor să fii fratele mai mare, fiindcă e un pic stresant: pentru toate poznele pe care le face fratele meu, părinții mă ceartă tot pe mine”.
Fabian își găsește timp și pentru pasiunea lui, fotbalul. Joacă fotbal de 4 ani, la clubul cunoscutului fotbalist pietrean Florin Axinia, la FC Pietricica Piatra Neamț. În timpul liber, lucrează mult la matematică, fiindcă vrea să devină informatician. Și, la vârsta lui, reușește să îmbine pasiunea pentru matematică, informatică și sport atunci când joacă FIFA the Journey, unde are posibilitatea să trăiască viața unui fotbalist profesionist. ”În vara aceasta, voi lucra mai mult cu tatăl meu, fiindcă vom începe să amenajăm camera mea”.
Sportul și iubirea față de natură
Daria Vanesa Onțanu are 11 ani. Îi place foarte mult înghețata. Are și ea o soră mai mică: ”Mă sâcâie, mai ales când mă întorc acasă de la prietenele mele: îmi găsesc camera dezordonată și nu-mi mai găsesc lucrurile. Așa că Paula face curat, fiindcă îi spun că nu-i mai aduc bomboane de la școală, de la aniversări. Și asta chiar funcționează!”.
Chiar dacă trebuie să aibă grijă și de sora ei, Vanesa se preocupă și de talentele ei. ”Am făcut pictură, de la 3 ani până pe la 7 ani, fiindcă, în aceeași perioadă, făceam și tenis, și înot. Când aveam 6 ani, am renunțat la pictură. Continui să joc tenis la sala Ceahlăul, cu antrenorul Raul Ciuntea. Tenis fac de la vârsta de 4 ani și am 15 trofee, însă locul II a fost cel mai mare premiu pe care l-am obținut. Îmi place sportul, dar mă bazez pe matematică. Adică, voi face tenis până mă decid – sport sau matematică! Mie mi se pare ușoară matematica, mai ușoară decât engleza, de exemplu. Pentru mine, tenisul e mai mult decât o pasiune. Îmi place Naomi Osaka, fiindcă pare un copil, deși are 21 de ani. A ajuns anul trecut, în 2018, pe locul 1 mondial. Sportul mă ajută să capăt răbdare, să am o forță fizică bună, să am mai multă rezistență. Nu fac flotări, dar racheta nu mi se pare grea”.
Iubește natura și își dorește ca oamenii mari să fie mai responsabili. ”E ca și cum noi, oamenii, mereu distrugem și trădăm planeta, dar planeta mereu ne iartă. Practic, dacă noi distrugem, natura, ne distrugem direct pe noi!”.
Dorința de joacă cu părinții
În vârstă de 10 ani, Andrei Moise este, și el, pasionat de sport. Practică fotbal, pe care-l consideră un sport de care s-ar lega pe viață. Acum, copilul Andrei își dorește ceva în mod special de la adulți: ”Cei mari pot să fie ca noi, copiii, dacă părinții s-ar juca mai mult cu proprii copii. Dacă aș avea o putere, aș face ceva pentru ca tatăl meu să nu mai stea atât de mult pe telefon și să petrecem mai mult timp împreună. Îmi spune că, atunci când era copil, nu erau telefoane atât de performante, ca acum și probabil încă este o atracție pentru el. Cred că, dacă adulții s-ar juca împreună cu copiii, ar fi mai fericiți!”.
Cristina IORDACHE
