Părintele Constantin Schiman, din Dumbrava Roșie, cunoscut pentru că, din 2007, păstorește nu doar enoriașii din sat, ci și un centru de plasament unde crește copii fără familie, este genul de om pe care-l definește toleranța. Înțelege slăbiciunile oamenilor, îi tratează cu blândețe și le respectă liberul arbitru, chiar dacă deciziile lor vin în contradicție cu ce și-ar dori el. Pornind de la acest considerent, nu se revoltă când vreunul dintre copiii face un pas greșit, dar este foarte mândru de cei care învață bine și ajung la facultate. În momentul de față are două studente, ale căror rezultate îl fac să creadă că niciun efort nu este prea mare pentru a construi oameni întregi.
* ”Am și în altar copii, am și la cor copii, i-am atras către biserică”
Constantin Schiman s-a născut pe 26 octombrie 1958, în comuna Girov, unde s-au stabilit părinții lui strămutați de la Hangu. Părinții trăiesc și acum în Căciulești și se gospodăresc singuri, deși tatăl, veteran de război, are 96 de ani, iar mama 90. Au crescut trei copii: două fete – una stabilită în Cârligi, Ștefan cel Mare, iar cealaltă, revenită din Italia, în Piatra Neamț – și un băiat, care, de mic, a fost sortit să se facă preot.
”Tata și un prieten de-al lui au spus că, dacă scapă din război, ori se călugăresc, ori își dau copiii la preoție. Prietenul lui s-a călugărit, tata s-a căsătorit și, de când eram mic, mi-a spus că trebuie să mă fac preot. Eu am luat premiul I în fiecare an, până în clasa a VIII-a, iar Facultatea de Teologie din București am absolvit-o ca șef de promoție. Îmi plăcea să citesc, stăteam la bibliotecă și noaptea. Erau 66.000 de volume acolo, în toate limbile. După absolvire, am așteptat un an, până s-a eliberat parohia din Dumbrava, și, de atunci, slujesc aici. M-am împrietenit cu oamenii și n-am vrut să mai plec. Părintele Gheorghe Ciupercă a construit biserica. A început în 1938, cu un arhitect italian, iar în 1942 a fost sfințită. Are o acustică extraordinară, eu n-am folosit microfon și stație până acum câțiva ani. Pictura este realizată de Cristea Bubanovici, iar în anul 2000 a fost restaurată de Nicu Popei. Când am venit eu, parohia avea 350 de familii, dar s-a dezvoltat între timp, pentru că s-a tot construit, s-au mutat oameni din oraș, iar acum sunt 425 de familii. Însă unii se duc încă la bisericile din zona din care au venit”.
Pictura bisericii este, într-adevăr, impresionantă, la fel ca și catapeteasma, la care au muncit câteva fete toată vacanța de vară, ca s-o ”îmbrace” în foiță de aur.
Dincolo de viața parohiei, părintele se ocupă cu creșterea celor 13 copii pe care-i adăpostește în casa situată la câțiva pași de biserică. S-a dedicat acestei activități de mulți ani, dintr-un motiv simplu: ”Mie îmi plac foarte mult copiii. Am și în altar copii, am și la cor copii, i-am atras către biserică. Îmi place să vorbesc cu ei și să-i am în jurul meu. Când a fost renovată școala, i-am primit la casa parohială să țină cursurile”.
* ”Cea mai mare bucurie este când vin ăștia mici, mă îmbrățișează și-mi spun tată”
Ideea de a face un cămin pentru copiii nedoriți sau neglijați de familiile lor i-a venit părintelui imediat după 1989, însă atunci n-a avut posibilități. S-a limitat la o casă socială făcută la biserică, unde a avut câteva activități, însă nu de amploarea celor pe care și le dorea. În 2003, l-a cunoscut pe vicepreședintele unei organizații din Roma și, cu sprijin italian, pe o bucată de teren pe care o deținea, a ridicat o casă, special concepută pentru a crește un număr mare de copii. Spațiul a fost gândit pentru 7-8 copii. Acum sunt 13. Băieții au dormitorul lor, cu paturi suprapuse, iar fetele dorm separat, tot la etaj, dar au și o cameră la parter.
După atâția ani de folosință, întregul imobil are nevoie de reparații și de igienizare. Cel puțin deocamdată, banii existenți – câte 600 de lei pentru fiecare copil, primiți de la stat -, sunt folosiți pentru alimente, îmbrăcăminte și rechizite.
”În primii ani, mi-a fost foarte greu, pentru că primeam doar 86 de lei de copil. M-a mai ajutat fiul meu, care este om de afaceri și se descurcă bine, are avion privat și firma îi merge. Am mai primit ajutor și din alte părți, mai vin oameni care fac pomeniri și așa mergem înainte. Important este că alocațiile le strângem lună de lună, în contul fiecărui copil, ca să aibă un bănuț când pleacă de aici”.
Centrul, care este administrat prin Asociația ”Sf. Avram”, este acreditat de Ministerul Muncii din anul 2007, de când a început să funcționeze. A avut, la început, doar 4 copii, pentru ca, de la an la an, să tot crească numărul celor care aveau nevoie de ajutor. Copiii sunt în grija a trei femei, care lucrează în ture de 24 de ore. De aprovizionare și de toate treburile administrative, de la becuri până la lemne de foc, se ocupă părintele.
Fiecare copil din centru are povestea lui tristă. Mulți au reușit să le depășească și să se simtă ca într-o familie temporară. Unii au, însă, niște gene care-i determină să fie mai ”altfel”. Părintele îi înțelege pe toți, dar, evident, se bucură numai atunci când vede progrese. Și are două studente care sunt, deocamdată, cele mai importante realizări. Una studiază la Iași, la ISE, și a plecat din centru pentru că are o bunică la care stă în vacanțe, iar cealaltă studiază la Bacău și vine la centru la sfârșit de săptămână, în vacanțe și ori de câte ori are ocazia, pentru că acolo este casa ei.
Cel mai mic copil crescut de părinte este Mihăiță, care nici nu mergea, nici nu vorbea când a fost luat în îngrijire. Era al cincilea copil din aceeași familie și toți au fost crescuți de părintele Schiman. Mama lor a fost arestată, iar pe certificatul de naștere al fiecărui copil tatăl figurează ”necunoscut”. Din toți cinci, doi au plecat deja din centru.
”Nu-mi doresc decât să-i văd pe toți oameni normali, care pot trăi civilizat în societate”, spune părintele. ”Mă străduiesc să-i educ, îi duc la biserică în fiecare duminică, îi spovedesc și-i împărtășesc, am fost și la mare cu ei de vreo două ori, fac tot ce pot eu ca să se simtă ca în familie. De altfel, cei mai mici îmi spun tată, iar doamnelor care au grijă de ei le spun mama. Le știu obiceiurile, slăbiciunile și nevoile. Stau cu grijă pentru fiecare. Și pentru cei care merg cu microbuzul la școală, și pentru cei care trebuie duși la grădiniță. Merge cu ei, de fiecare dată, doamna care este de serviciu, pentru că trebuie să traverseze drumul național și, la ce trafic este, nu poți lăsa un copil singur. Am stat cu grijă și pentru cei mai mari, care acum au plecat din centru. Și am înțelegere pentru toți, pentru că fiecare are povestea lui și trauma lui. Am înțelegere, la fel, și pentru oamenii din parohie. Omul este, în același timp, și sfânt, și ticălos. De asta nu judec, doar îmi mai scapă câte o mustrare, din când în când. Și pe copii îi mai cert. De exemplu, le-am interzis să se mai joace cu mingea în curte, după ce-au spart câteva geamuri. Dar ce bucurie trăiesc când merg la serbare și-i văd cu cununițe pe cap și cu premii! Însă cea mai mare bucurie este când vin ăștia mici, mă îmbrățișează și-mi spun tată. Atunci dispar oboseala și stresul de fiecare zi. Pentru că în fiecare zi adun stres. La 8,30 sunt aici și mă ocup cu aprovizionare, furnizori, dus copiii bolnavi la dispensar, acte contabile și o mulțime de alte probleme… Dar nici n-aș rezista să stau acasă și să nu fac nimic două zile la rând”.
Părintele încearcă să le ofere copiilor o educație echilibrată, fără reguli excesiv de stricte, dar cu un control necesar asupra lor. De exemplu, nu există niciun fel de restricții la mâncare, dar masa se servește la aceleași ore în fiecare zi. În plus, există permanent fructe pe masă și tot ce trebuie pentru gustări – în frigider. Și absolut toată lumea respectă ora de retragere: nimeni nu stă afară după căderea întunericului.
* ”Mi s-a schimbat viața cu totul”
Fiecare din cei ”mari” merge la școală în funcție de puterea de a învăța. Unii sunt la cursuri profesionale și vor deveni ospătari sau patiseri. Ana, de exemplu, este la ”Gheorghe Asachi” și vrea să se ducă la Academia de poliție.
Ela – studenta de la Bacău – este de 6 ani în centru, după ce-a fost crescută câțiva ani de o familie, care a luat-o în plasament. A fost abandonată în maternitate. Acum are 20 de ani și studiază biologia. Își dorește să lucreze într-un laborator de analize medicale. Am găsit-o în centru. Era în sesiune și a preferat să vină ”acasă” să învețe, pentru că e mult mai liniște decât la cămin. Îi place camera ei, pe care o împarte cu o altă fată, pentru că tot timpul miroase frumos, de la cutiile cu dulciuri depozitate într-un colț.
”Am deja diplomă de învățător-educator, dar mi-am dorit să fac ceva nou și de aceea am optat pentru biologie. Am început să mă descurc altfel de când am plecat de la familia la care am stat. Mi-a fost bine acolo, însă aici e altfel. Mi s-a schimbat viața cu totul și am înțeles cine sunt și ce vreau să fac”.
Cristina MIRCEA
