«Stagiunea 2019-2020 debutează la Teatrul Tineretului Piatra Neamț cu avanpremiera FRONTAL, o adaptare foarte liberă după ”Povestea unui om leneș” de Ion Creangă, un spectacol de Gianina Cărbunariu.
Spectacolul își propune să reviziteze ”Povestea unui om leneș” (1878) de Ion Creangă, având în același timp ca surse de inspirație interviuri făcute de întreaga echipă artistică, studii de sociologie și antropologie, comentarii din mediul online pe tema inechității sociale. Ficțiunea încearcă să surprindă mecanismele contemporane de criminalizare a sărăciei, rolul mass media în construirea unor stereotipuri ce asociază ”sărăcia” cu ”lenea”, precum și consecințele sociale ale unor astfel de narațiuni» – prezentarea oficială a primei piese regizate de Gianina Cărbunariu de când deține mandatul de director general al TT.
După o asemenea prezentare, spectacolul – atât de foarte liber adaptat după Ion Creangă, încât Ion Creangă nu mai există -, se dovedește excesiv. Sancționarea ”opiniei publice”, care stigmatizează asistatul social se face într-o manieră agresivă, stridentă, cu excese de limbaj și auditive, cu nimic deasupra atitudinii care se dorește sancționată.
”Frontal” are, indiscutabil, scene dramatice de viață – o familie cu 11 copii, care rămâne fără casă în miezul iernii, un muncitor vietnamez care nu se adaptează condițiilor de lucru din România, doi elevi lăsați repetenți ca să completeze normele profesorilor, un Gică (cerșetor în Suedia) ucis de niște adolescenți care se ”distrează”, o țigancă bătută pentru că nu are voie în microbuz, un boschetar căruia nu i se permite să intre într-un magazin. Scene de viață, care creează un ansamblu grotesc, nu prin însăși existența lor – care relevă racilele unei societăți defecte -, ci prin pasivitatea ”opiniei publice”, care nu reacționează, nu intervine, nu sancționează comportamentul abuziv.
«Cu discriminările pe bază de rasă, religie, naţionalitate sau orientare sexuală, eram obişnuiţi. Şi asta sună rău, al naibii de rău. Judecarea oamenilor pe bază de avere e o tendinţă ceva mai nouă, în ton cu noile realităţi social-politice, ca să zicem aşa. Şi asta sună rău, al naibii rău. Carevasăzică, mai nou nu e nasol doar să fii rom, evreu, maghiar sau gay, e nasol să fii şi sărac. Ceea ce, pentru România momentului, e cumva paradoxal-ironic, având în vedere că, spre deosebire de discriminările enumerate mai sus, cea dinspre ”bogaţi” spre ”săraci” e un soi de discriminare a majorităţii (încă cvasi-paupere) prestată de o minoritate (formată din cei fără de cearcăne cotidiene legate de consistenţa portofelului)», scrie Mihai Brezeanu, în LiterNet.
«Figura asistatului leneș și chestiunea ajutoarelor sociale care apasă asupra bugetului public au fost și sunt foarte utile pentru a antagoniza societatea între cei care muncesc și plătesc taxe vs. leneșii care trăiesc pe spatele celor dintâi. Astfel se distrage atenția de la cauzele principale ale crizei economice: ingineriile și excesele sectorului financiar-bancar. Odată impuse figura standard a asistatului social – leneș, bețiv, needucat, rom, de multe ori posesor de mașini de lux – și schema narativă simplistă pe care se articulează materialele din media și discursul politic, acestea au devenit locuri comune ale oricărei discuții despre sărăcie, muncă economie și politică», scrie Valer Simon Cosma, în pliantul spectacolului.
Este evident că asistații social – statistic, date prezentate tot în pliant, în jur de 200.000 în întreaga țară și nu 7 milioane, cum greșit (intenționat?) se rostogolesc cifrele în mass-media, cu un ajutor social de 142 de lei pe lună, nu au cum să greveze bugetul național, risipit altfel, cu generozitate, pe contracte păguboase pentru stat și profitabile pentru ”bogații zilei”. Este la fel de evident că opinia publică, acea opinie publică revoltată împotriva ”leneșilor care de aia sunt săraci”, este dezumanizată, manipulată, inertă în fapt și activă strict online. Dar instrumentul cu care trebuie intervenit chirurgical pe mentalul colectiv, pentru extirparea tumorii, nu trebuie să fie drujba.
Gianina Cărbunariu mânuiește drujba cu aceeași furie cu care ”societatea muncitoare” pune la zid asistatul social. Și optează pentru un final al piesei, pe care criticii din spectrul partenerilor media, îl văd ca ”făcător de istorie”. Spectatorul – în eventualitatea că lui i se adresează, totuși, creațiile scenice -, era, însă, departe de starea de superlativ, de amplitudinea unei seri la teatru, de sentimentul unui timp (exact două ore și 15 minute) câștigat. Spectatorul a aplaudat palid, încă bulversat de succesiunea de imagini, lumini, zgomot, care părea să nu se mai încheie. De drujba care tăia nemilos nu doar din ”mentalul colectiv” care trebuia sancționat, ci și din ideea de teatru real, fără stridențe, fără limbaj de maidan, fără să-l ”reviziteze” pe Creangă, făcând conexiuni între clasica întrebare ”Muieți-s posmagii?” și limbajul obscen de stadion rural.
Nu avem pretenția unei opinii critice avizate și nu avem nici acuratețea specialiștilor care au scris cronici favorabile – fără a încerca să-i detectăm în șirul partenerilor media ai festivalului. Avem, în schimb, exercițiul spectatorului care și-a educat simțul pentru teatrul de amplitudine, de valoare autentică, teatrul cu mesaj, teatrul superlativ, memorabil și, implicit, de bun simț.
Confirmarea că Gianina Cărbunariu are o viziune agresivă despre teatru și un mod cel puțin discutabil prin care exprimă mesajele și aplică sancțiunile o găsim nu în corul cronicilor favorabile pentru un spectacol primit cu reticență la Piatra-Neamț, ci în presa franceză, care a scris, acum 5 ani, despre o creație inspirată de decizia de a construi un zid în Baia Mare, pentru a izola cartierul de romi: «Cea mai recentă lucrare a regizorului român Gianina Cărbunariu face parte din programul ”Orașe în scenă” și, prin urmare, beneficiază de subvenții europene. Pe lângă Avignon și Sibiu (România), va fi prezentat la Bruxelles, Paris, Goteborg, Napoli și Madrid. Aceasta este o mare onoare pentru o piesă care dezamăgește în ciuda bunelor sale intenții. Cu toate acestea, punctul de plecare nu a fost lipsit de interes: prezentarea unor aspecte ale societății românești contemporane. Deci, succesiv, decizia de a construi un zid în orașul Baia Mare pentru a izola cartierul de romi (cu complicitatea liderului comunității lor!); utilizarea unor femei filipineze bone, aproape înrobite, de ”societatea bună” românească (care nu ezită să obțină în mod fraudulos un card de handicap fals care să îi permită, de exemplu, să parcheze mașina oriunde!); înmormântarea ”Eugeniei Ionescu” (se pare că fiul regretatei actrițe a vândut concesiunea pe aleea artiștilor vechiul cimitir din București pentru a-și achiziționa un loc de parcare!); povestea unui șofer de taxi, obligat să-și vândă toate bunurile pentru a încerca să strângă suma necesară pentru salvarea fetiței sale (cumpărătorii sunt în cea mai mare parte membri ai familiei, care nu iau în considerare să-l ajute). (…)
Gianina Cărbunariu intenționează să realizeze un ”teatru documentar”, care poate da rezultate foarte bune, dar, cel puțin în această piesă, documentația strivește ficțiunea. (…) Ea spune: ”Eu joc dramă… pentru cei care nu reușesc să obțină informații sau sunt informați prin anumite canale”. Este, într-adevăr, lăudabil, dar, pentru a fi auzit din nou, este necesar să se găsească, pentru informațiile pe care cineva dorește să le aducă în atenția publicului, o formă adecvată: o formă cu adevărat teatrală».
Spectacolul ”Frontal” se pliază fidel pe cronica de acum 5 ani, continuitatea manierei regizorului de a aborda un aspect de inechitate socială, defavorizând cert ideea de ”formă teatrală”. Și nu este vorba doar despre spectacolele Gianinei Cărbunariu, ci despre majoritatea reprezentațiilor Teatrului Tineretului din ultima vreme. Iar dacă parametrii de ansamblu în care evoluează (sau involuează) Teatrul Tineretului în ultimii doi ani vor rămâne aceiași, riscul ca spectatorul să devină el însuși o ”ficțiune minoritară” este major.
Cristina MIRCEA
