După 26 de ani de carieră ca judecător, Valentina Baciu a pus roba în cui. Săptămâna trecută a avut ultima ședință de judecată, iar de pe 1 octombrie va face cu totul altceva. Va fi consilierul Gabrielei Baltag la Consiliul Superior al Magistraturii.
– Din orice unghi am privi lucrurile, rezultă că sunteți în fața unei provocări.
– Da, e o mare provocare ca, după 26 de ani, să fac cu totul altceva decât am făcut până acum. Și am făcut o carieră care mi-a plăcut. Am trăit pentru munca de judecător, mi-a plăcut foarte mult. Iar la ultima ședință de judecată în care am intrat, chiar am avut un sentiment de nostalgie, că am pus roba în cui și nu voi mai intra într-o ședință decât ca să asist, nu ca să judec. Dar a fost alegerea mea, am zis că e prea mult și trebuie să mă opresc.
– Ați obosit să faceți asta sau, pur și simplu, nu mai duceați încărcătura, având în vedere specificul cauzelor pe care le judecați?
– Încărcătura era. Iar în ultimul an, fiind și șef de secție, ducându-mi și ședințele de judecător de scaun în mod frecvent ca orice alt judecător care nu avea funcție de conducere, a fost cam mult. Și chiar am obosit. Este și uzura mentală, este și felul în care te implici emoțional în cauze, iar eu nu pot să mă detașez, pentru că nu sunt un robot care să aplice legea standard și ce iese din șablon, aia rămâne. Hotărârea trebuie să aibă și latura ei umană, pe lângă cea în drept și cea în fapt. Și toate astea te încarcă.
– Ați judecat atâția ani cauze de minori și familie. Ajung foarte multe familii în instanță. Familia din România nu mai funcționează, în general? Pentru că, iată, pe de altă parte, există familii extraordinare, dumneavoastră înșivă având o familie extraordinară.
– Ai o familie extraordinară dacă lucrezi foarte mult, dacă ai niște principii, niște scopuri, nu să vrei neapărat să fii extraordinar. Ca părinte, îți dorești să-i vezi pe copiii tăi realizând lucruri. Nu întotdeauna îți iese ceea ce vrei, dar reușești în mare parte, dacă mergi pas cu pas și-ți urmărești scopul. Familia din România, cea pe care o întâlnesc eu în dosare, are probleme financiare – și, atunci, trebuie să plece la lucru -, și are o mulțime de probleme de altă natură. Căsătoria se face foarte repede, e adevărat și divorțul la fel de repede, dacă nu ai copii. Comparând ce văd în dosare cu ce văd la televizor sau în presă, ajung la concluzia că, din păcate, familia românească are serioase probleme. Eu cred că asta pornește și de la faptul că nu mai există credință. Pleacă în afară să lucreze și se rup de specificul românesc: mersul la biserică, masa în familie, duminica. Era o ocazie foarte bună pentru ca oamenii să observe dacă unul este mai trist, dacă altul întârzie și, atunci, se rezolvau problemele altfel. În momentul în care fiecare pleacă și vine acasă o dată pe an, în august, și atunci vrea să rupă gura târgului și să-și facă o casă în două luni, deja pune mult prea mult preț pe aspectul material și foarte puțin pe ideea de familie. Mama trimite bani copilului și cu asta și-a îndeplinit datoria. Dar copilul ăla crește fără dragoste, fără mângâiere, nu are cu cine să se sfătuiască și caută îndrumare la străini, unde, de regulă, se află cea mai proastă consiliere pe care o poate primi. Am acceptat foarte greu faptul că familia românească are o problemă. Dar am acceptat și, de aceea, munca mea de mamă, în familia mea, a fost mai mare. Am încercat să nu las multe pătrățele libere, în care să se implice alții. Cât au fost copiii mici, m-am dus la antrenamente, m-am urcat în mașină, m-am certat cu șefii uneori. Și am spus că, dacă lipsesc jumătate de oră, stau o oră peste program ca să-mi rezolv treaba, n-o face nimeni în locul meu. A doua mea meserie a fost de șofer de taxi pentru copiii mei. Au făcut pregătire, au făcut engleză tot timpul, au făcut antrenamente zilnic amândoi. Încercam să-i protejez și să le economisesc și timpul. Pentru că făceau trei sferturi de oră cu microbuzul – noi stând într-o margine de oraș -, o distanță pe care cu mașina o faci în 10 minute.
* ”Mă întristează copiii, nu faptul că soții își împart lustra”
– Motivele de divorț, în familiile care nu mai funcționează, s-au schimbat cu ceva față de acum 26 de ani?
– Nu, sunt aceleași neînțelegeri. De fapt, este foarte simplu: unde dragoste nu e, nimic nu mai e. Cu cât sunt mai sus oamenii în ierarhia socială și, mai ales așa-ziși intelectuali, cu atât îndărătnicia și neacceptarea a ceea ce li se întâmplă sunt mai mari. Și totul se revarsă asupra copilului. Cer tot felul de anchete de la Direcția de Protecție a Copilului, acum, mai nou, cer să fie dus copilul la psiholog sau să fie audiat în prezența unui psiholog. Din tot războiul ăsta dintre părinți, copilul iese traumatizat. Părinții nici măcar nu-și dau seama, fiecare crede că celălalt vrea răul copilului. Iar copiii sunt total derutați. Cei care au un material bun învață ceva din asta, dar marea majoritate încearcă să speculeze situația material, iau și de la mama, iau și de la tata, nu fac nimic, bat strada cu prietenii, au bani de buzunar, au cel mai nou telefon și, cu asta, încearcă să umple golurile profunde. Pe de altă parte, chiar dacă sunt de principiul că familia trebuie să fie închegată, doi soți care nu se mai înțeleg nu trebuie să stea împreună, asta e clar. E la fel de nociv pentru copil ca un divorț.
– Vorbeați de ultima ședință de judecată, la care au venit colegii să vă sărbătorească și mama, de la Iași. Care a fost ultimul dosar pe care l-ați soluționat în atmosfera aceea specială pentru dvs.?
– Ce putea fi? Un dosar de divorț. Ca situații de drept, divorțurile sunt cele mai simple lucruri, față de dosarele de revendicare, modificări de titluri de proprietate, unde chiar ai de studiat, de întins planșe cât masa, să vezi cum a fost cumpărat terenul, cine-l revendică, cine are titlul cel mai vechi. Divorțurile sunt simple, dar au o încărcătură. Mă întristează copiii, nu faptul soții își împart lustra. Ultimul dosar a fost, culmea, fără minori. Fetița crescuse, era majoră. Deși era fără copii minori, prima instanță, nu spun care, a respins acțiunea de divorț a femeii, cu motivarea că a reieșit din probe că nu are niciun motiv serios de divorț. Femeia era disperată, noi fiind ultima instanță, și ne-a spus că nu mai poate trăi cu soțul ei, fetița fiind plecată la facultate. Deși era un caz simplu, am stat cu colegii mei, noi fiind trei în dosar – două judecătoare și un judecător -, și am discutat pe toate părțile. Până la urmă, am plecat de la principiul căsătoriei: dragoste și ajutor reciproc. Dacă dragoste nu mai e, sprijin și ajutor nici vorbă; cei doi trăiau în același apartament, fiecare în camera lui, cu ușa încuiată, atunci care mai era scopul căsătoriei dintre ei? Hai să deschidem poarta coliviei – care era căsătoria, în cazul lor – și lăsăm sufletele să zboare. E treaba lor ce vor face. Pot să se împace. Am avut dosare când oamenii au divorțat, s-au recăsătorit și au mai ajuns o dată la divorț. De asta spun că nu poți aplica legea pur și simplu, te și implici, te gândești cum e mai bine.
– Cum vedeți poziția judecătorului astăzi, față de momentul în care ați început dvs. cariera? Cum a evoluat?
– Cu mai multe posibilități de avansare, de cunoaștere, de autoperfecționare și de perfecționare profesională, dar, în ultima vreme, foarte vulnerabil și cu foarte multe obligații. Sunt o grămadă de regulamente, foarte multe decizii de la toate instituțiile – Curte Constituțională, Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului – pe care trebuie să le respecți. Fluctuația legilor este amețitoare și este foarte greu să-ți faci meseria și să le cuprinzi pe toate. De aceea este foarte importantă specializare și, în cadrul secției noastre, sunt foarte multe specializări. Avem procese funciare, cauze civile în general, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, plasamente și adopții, taxe de poluare și timbru de mediu și doar 10 oameni, care trebuie să le facă toate. Apoi, niciodată în 26 de ani, încărcătura de dosare nu a scăzut. Mereu am avut mai multe dosare și mai complexe decât în anul precedent.
– Deci este o meserie care v-a solicitat din toate punctele de vedere.
– Categoric 100%. Dar mi-a plăcut. Am trăit pentru sala de ședință, chiar dacă e greu și se vede totul pe fața ta, trebuie să ai foarte mare stăpânire de sine și să știi mai bine dosarul decât îl știu părțile. Am trăit pentru asta, pentru că a fost modul meu de a face ceva bun pentru oameni. Și am sentimentul că nu puteam face mai mult de atât. Nu am regrete. Mi-am iubit meseria și am un pic de teamă de viitor. La CSM nu voi mai fi judecător de scaun și va trebui să mă adaptez. Dar mi-a plăcut ideea de a face ceva nou. Mama mea, care a făcut prăjituri pentru sărbătoarea de la capătul ultimei mele ședințe de judecată, este nemulțumită de hotărârea pe care am luat-o. Mi-a spus că, de acum, ar trebui să mă liniștesc și eu. Și i-am spus ”Mamă este un fel de ultim curaj al meu. Vreau să văd dacă mai pot face și altceva după 26 de ani de carieră”.
Cristina MIRCEA
