Crăciunul, cea mai fastuoasă şi mai aşteptată sărbătoare a românilor, are o pronunţată esenţă sacră, subliniată de Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. Este o sărbătoare pe cât de veche, pe atât de complexă în semnificații.
Sărbătoarea Crăciunului nu este o zi, ci un ciclu de douăsprezece zile, ce prefigurează lunile anului următor. Încă din vechime, această perioadă este un timp învestit cu forţe redutabile, ce se cereau adânc respectate şi atent invocate. Înainte vreme, în noaptea de Crăciun se ardea un butuc, iar tăciunele rămas se păstra de leac peste an.
Dincolo de legende, istoria consemnează anul 274 d.H., atunci când împăratul Aurelian a declarat 25 decembrie ”Dies Natalis Solis Invicti”, Ziua de naștere a Celui Neînvins. Astfel a fost introdus în Imperiul Roman, în mod oficial, cultul zeului oriental Mithra. Impunerea creştinismului a făcut ca această zi să se păstreze în apusul Europei ca zi a nașterii lui Iisus Hristos. De menționat că Mithra este zeul Luminii în mitologia persană. Numele său înseamnă ”Soarele nebiruit” și, conform religiei zoroastriene, este conducătorul zeilor, luptând împotriva forțelor întunericului.
Străbunii noştri se pregăteau în această perioadă pentru cea mai importantă sărbătoare a lor.
Tainele colindelor de Crăciun
Prin satele noastre, cu ocazia sărbătorii Nașterii Domnului, încă răsună colinde cu texte stranii despre leu, despre cerb, cântate războinic de bărbați grupaţi în cete, unii cu chipul acoperit de măşti, alţii purtând diferite obiecte simbolice, ale căror semnificații s-au pierdut odată cu trecerea anilor.
Puţini mai ştiu câte ceva despre cum aşteptau această mare sărbătoare străbunicii şi, mai ales, străbunicile. Despre ce s-ar putea numi ”vrăji casnice”, menite să aducă belşug, sănătate şi înţelegere în familie. Căci cine îşi mai pune astăzi întrebări neliniştitoare, precum ”Va fi anul ploios ori secetos?”, ”Va rodi pământul, se vor prăsi animalele de curte, vom avea spor în toate? Dar sănătate şi cumpene?”, ”Se mărită fata noastră în anul ce vine?”…
Legenda Ignatului de Crăciun
Pe Ignat, tradiția populară îl prezintă fie în calitatea lui de sfânt făcător de minuni, fie într-o condiţie umilă. Acest personaj deosebit era descris uneori ca un erou civilizator, care-i învaţă pe muritorii de rând să se pregătească aşa cum se cuvine pentru Crăciun, însă fără a da propriu-zis dezlegare la mâncat carne.
Sfântul Ignatie Teoforul, denumit ”purtătorul de Dumnezeu”, a fost unul dintre
ucenicii Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan și e prăznuit pe 20 decembrie. Viaţa lui se leagă interesant de istoria românilor. Tradiția amintește despre Sfântul Ignatie că a fost episcop al Antiohiei, apoi împăratul Traian a ordonat să fie dus la Roma, pentru a fi sfâşiat de fiare în amfiteatru şi a spori, astfel, fastul triumfului organizat cu prilejul înfrângerii Daciei. Martiriul sfântului a avut loc pe 20 decembrie, în anul 107, şi i-a adus numele de ”jertfă vie şi cuvântătoare a lui Iisus”.
Povestirile şi datinile populare româneşti păstrează destul de puţin din aceste tradiţii creştine. O legendă spune că Sfântul Ignat era făcător de minuni şi că, ori de câte ori, înnopta în câte o casă, lăsa ”câte ceva de ţinut minte”. Aşa s-a întâmplat într-un Ajun de Crăciun, la casa unui sărman, pe care l-a îndemnat să sape sub pat, unde avea să găsească un porc bun de tăiat. Sfântul l-a învăţat cum să-l pregătească şi apoi să nu uite să dea şi altora; de atunci, oamenii au învăţat să taie porci de Crăciun.
Pragul magic al Sărbătorii de Crăciun
Începând cu 23 decembrie, se poate spune că s-a intrat în sărbătorile de iarnă. Febra pregătirilor se atenuează, lăsând loc gesturilor mai sobre, cum ar fi sfinţirea casei şi a mesei de Ajun, ospătarea spiritelor morților cu ultimele preparate de post şi primirea celor mai mici colindători.
Pe 22 decembrie şi în ziua de Ajun, mai toate pregătirile pe care le făceau gospodinele de la sate aveau rosturi magice bine definite. Scopul era atragerea belşugului casei. Cel mai important era momentul pregătirii ”copturilor” – turtele, covrigii şi colacii – din care se împărțeau colindătorilor, ca pomană pentru sufletele celor adormiți și pentru a fi mâncate în familie.
Aluatul de Crăciun a fost şi este un simbol al belşugului, considerat în unele zone chiar un panaceu universal. Câți dintre noi mai frământăm astăzi aluatul acasă? Există o mulțime de credințe legate de aluatul de Crăciun. Din acesta nu se împrumuta, ca să nu se dea din sporul casei. Nu trebuia să te miri de cât de mare a crescut, că se ”deochea” și se oprea din creştere. Se păstra peste an, pentru a se da vitelor bolnave şi era folosit la descântecele de vindecare.
Primăvara, din acest aluat, se coceau colaci de forma cifrei opt, din care gustau plugarii înainte de a trage prima brazdă.
Gospodina care frământa își ștergea mâna de aluat de pomii mai puțini roditori, crezând că, astfel, îi determină să rodească.
Cum să aduci belșugul în casă de Crăciun
Ca în orice noapte mare, ”înspre Crăciun cerurile se deschid, dar minunea asta n-o pot vedea decât cei buni la Dumnezeu. /…/ Cei care vor stau toată noaptea treji şi păzesc clipa când se deschide cerul. Atunci se aude o toacă de sus, iar cocoşii încep să cânte. Unii cer sănătate ori bani, căci orişice ar cere, cred că vor dobândi”, spuneau bătrânii de altădată.
Pentru gospodari, seara de Ajun era un prilej de a înfăptui sacralizarea treburilor casnice mărunte. Aceștia credeau că, în acest fel, se stimula fecunditatea animalelor din gospodărie şi a recoltei. Capul familiei arunca din grâul fiert până în grinda casei, pentru a face grânele să crească şi pentru sporul stupilor.
Se aduceau în casă fân şi paie, aşternute sub ”masa de Ajun”, pentru ca animale să fie sănătoase. Unii dintre țărani simulau toate muncile de peste an, atingând simbolic fiecare unealtă, iar apoi ameninţau tăierea pomilor neroditori.
Gospodinele socoteau că Ajunul este o zi favorabilă descântării păsărilor din curte. Le hrăneau din ciur, ca să se ouă precum se cerne făina, dar nu le strigau, ca să nu atragă ulii și aveau grijă să nu rămână surcele pe afară, că, dacă le-ar fi luat cineva, toţi puii aveau să moară peste an.
Ajunul Crăciunului se petrece în desăvârşită linişte, curăţenie şi armonie, fiind considerat prag către timpul sacru al sărbătorilor și trăit ca atare. Nu erau îngăduite pizma şi supărarea, certurile şi loviturile. Se spunea că cel ce loveşte cu pumnul sau cu palma în zilele de sărbătoare va căpăta atâtea bube câţi pumni a dat şi atâtea răni câte palme.
Fetele nu pierdeau prilejul de a folosi forțele care le ajutau la găsirea şi aducerea ”ursitului”. Ascundeau, sub pragul peste care urma să treacă preotul, un ac de păr, pe care apoi îl luau şi, în acea noapte, îl puneau în păr, ca să-şi viseze viitorul mire. Sau presărau boabe de grâu pe locul unde era poftit să şadă preotul și, apoi, le foloseau la descântece, care să le grăbească măritişul.
Crăciunul
A fost şi rămâne una dintre sărbătorile principale ale românilor, o zi în care oamenii privesc înapoi şi cugetă ce au împlinit şi ce au nesocotit. O zi în care ne dorim să fim mai buni, mai vrednici de darurile ei sfinte şi mai îndestulaţi.
Petrecerile de sărbători încep cu Noaptea de Ajun, când e debutul celor 12 zile festive, despre care se credea că încifrează calitatea anului ce se apropie: ”Bătrânii socoteau vremea după cum era de la Crăciun la Apă-Botează. Ziceau că, de la Crăciun la Apă-Botează (Boboteaza din 6 ianuarie), douăsprezece zile îs douăsprezece luni”.
