Printre puținele locuri unde natura și omul fac echipă, se numără Valea Bicăjelului, o zonă în care oamenii gospodari cosesc și strâng pologul (iarba uscată), îngrijesc animalele și se bucură de simplitatea și liniștea traiului în munți. Valea Bicăjelului cuprinde o parte din lanțul de munți Hășmaș, care pot fi admirați în toată splendoarea lor de pe drumul forestier ce-i înconjoară, situat la cota 1.150 metri. Locul aparține de comuna Dămuc, de unde există două căi de acces, a treia fiind prin Lacu Roșu. Dintre toate, acum de preferat este drumul prin Lacu Roșu, mult mai accesibil și cu avantajul unor opțiuni de cazare pentru cei care vor să zăbovească. Traseul trece prin satul Trei Fântâni și continuă pe linia drumului forestier. Se poate parcurge cu bicicleta, ATV-ul sau mașini 4×4. Bineînțeles, mersul pe jos este cea mai simplă și cea mai sănătoasă variantă, însă distanța este destul de mare – aproximativ 15 kilometri.
Călătoria începe pe un drum pietruit, unde un miros puternic de iarbă uscată ne invadează simțurile. Câțiva săteni adună fânul și un altul pregătește prepeleacul. Ajungem în satul Trei Fântâni, situat la poalele munților Hășmaș și considerat unul dintre cele mai frumoase sate din România, datorită caselor care păstrează arhitectura tradițională de munte. Cătunul se află la cota 900, numele de Trei Fântâni provenind de la cele trei izvoare din zonă. Acolo locuiesc circa 100 de familii, mare parte ceangăi (coloniști maghiari din Moldova și din regiunea sud-estică a Transilvaniei). Oamenii locului, de o simplitate ieșită din comun îți oferă o altă perspectivă asupra vieții.
Pentru că nu am venit ca să poposim, mergem mai departe pe drumul prăfuit când aproape de ieșirea din sat, pe partea stângă, se zărește o pășune împânzită de corturi așezate la poalele unei stânci. Traversăm o grădină și pe la jumătatea drumului dăm peste două fete care explorau locul la pas. Ne-au îndemnat tot înainte spre “șefa” grupului. Aparent corturile erau locuință temporară pentru un grup de 12 copii care au venit în tabăra tocmai din Borsec, împreună cu Timeea Stan, organizatoarea taberei. Timeea ne-a spus: “Din păcate nu este loc de campare, este o proprietate privată, însă noi ne cunoaștem cu cel ce deține terenul. Organizăm excursii montane și activități pentru cei mici, ca să-i mai scoatem puțin la aer și să le oferim un traseu mai sănătos decât cel dintre telefon și tabletă.”
Inițiativa Timeei și entuziasmul ei prezent în descrierea locurilor frumoase din împrejurimi ne-a încurajat dorința de explorare și ne-am continuat drumul spre cascadele din Cheile Duruitorilor, despre care ne-a povestit că erau aproape. Am mers tot înainte până am ajuns la o trecătoare peste gard, un prilaz, cum ar zice oamenii locului.
După gardul de lemn ne ghidează o cărare spre pădure, unde ajungem într-un punct abrupt de unde deja se vede o firmitură de apă, apoi urmăm poteca abruptă cu pământ umed pe care am coborât cu grijă sprijinindu-ne de pietre. Cu mare îngăduială și cu multe îndoieli, am reușit să ajungem la cascade.
Apa curge cu putere în două rânduri de cascade mici ajungând în cele din urmă la cea de-a treia, cea mai generoasă. Am admirat peisajul pentru câteva secunde, dar starea ne-a fost stricată la vederea unor pahare din plastic și peturi – semne că pe acolo au trecut ”oameni”. Am aflat că numele de Cheile Duruitorilor vine de la zgomotul apei ce se revarsă prin cele trei cascade.
Urcușul a fost mai simplu spre mirarea noastră și am ajuns întregi înapoi la mașină. De acolo ne-am continuat drumul până am ajuns la o intersecție ghidată de câteva indicatoare care ne arătau direcția spre Stâna Agroturistică – înainte.
După câteva minute de mers cu mașina, deja am ajuns într-o zonă în care norii și munții erau aproape la același nivel. Singurul zgomot care spărgea liniștea naturii, era motorul mașinii care se muncea din răsputeri să reziste la drumul cu dâmburi și gropi tot mai agresive.
Nu apucăm să imprimăm bine în minte imaginea peisajului că ajungem nu la o stână, ci la două, situate la o distanță mică. Curioși din fire, hotărâm pe loc să le vizităm pe ambele.
La intrare am fost surprinși când ne-a întâmpinat o “turmă” de câini în loc de una de vaci. Știam faptul că stânele sunt păzite de obicei meticulos de 2-3 câini, dar de această dată am fost depășiți de un număr de aproximativ 7-8 câini mari cât un vițel, care goneau spre mașină hotărâți să ne înhațe cu prima ocazie ce îndrăznim să pășim pe teritoriul lor.
“Nu fac nimic câinii, vorbești cu ei și nu-ți fac nimic!”, spune Ana-Maria, care avea grijă de stână cât părinții ei erau plecați. Ana-Maria are 17 ani și își ajută părinții pe parcursul verii. Uneori mai rămâne singură cu treabă, dar nu se teme, având lângă ea câinii.
Următoarea stână aparține de Pensiunea Teo și este o variantă de a petrece timpul, văzând cum laptele devine caș și urdă, pentru turiștii care se cazează la această pensiune.
“Se poate ajunge la stână în grup organizat de 14 persoane cu transport asigurat, care costă 50 de lei. Se poate ajunge și individual, dar ofertele nu mai sunt aceleași, în schimb puteți cumpăra produse bio pe care le fac acolo”, ne-a spus o doamnă.
Când am ajuns noi, la stână nu se făcea nici caș, nici urdă, vacile erau plecate la păscut și ciobanii aveau alte treburi. După ce ne-am lămurit, am făcut cale întoarsă la intersecția cu indicatoare, ca să mergem spre Piatra Luciului.
Ajunși la intersecție, facem stânga pe drumul ușor abrupt și mai mergem puțin pe lângă pășunile decorate cu flori de munte. În drum, dăm de o mașină marca Aro parcată, în timp ce niște oameni încărcau fân în remorcă. Un sătean ne povestește că preferă să folosească mașina în locul căruțelor trase de animale, cum era cu ani în urmă.
“Pe vremuri erau foarte severi oamenii, țineau mult la animale și autoritățile urmăreau ca nu cumva să se pună mai multă încărcătură decât puteau să ducă boii sau caii. Îmi povestea bunicul meu despre un om, care ar fi încărcat mai mult decât putea să ducă animalul și văzând că nu trage, a început să-l bată. Imediat a intervenit un paznic care l-a luat la întrebări și l-a îndemnat pe făptaș să deshame calul și să încerce el să tragă”. În sinea noastră ne-am gândit unde s-a pierdut iubirea asta față de animale, căci astăzi lucrurile stau regretabil de diferit.
Le urăm spor la treabă și accelerăm, dar nu ajungem prea departe. La scurt timp am dat peste altă poveste. Aproape de intrarea în pădure, se vede o gospodărie, cu foișor, grajd și o colibă. Coborâm cu îndrăzneală și-l găsim pe Moldovan Manole, în vârstă de 50 de ani proaspăt împliniți. Locuiește în Dămuc și are un teren la Bicăjel pe care-l lucrează în fiecare an.
“De mic copil vin și stau aici cu animalele, am vaci pe care le țin la păscut. Anul asta am venit din martie, dar de obicei vin din aprilie și stau până de Crăciun. Acuma aș vrea să stau și la iarnă, mi-am făcut un grajd pentru vaci, mi-am pus și placă solară pentru curent la colibă și acuma am săpat să-mi bag apă. Am treabă până-i lumea, ce să-i fac, mulțumim Lui Dumnezeu, ne descurcăm. Cu fânul ni-i mai greu că nu găsești pe nimeni să pui la treabă, că se feresc toți”.
Printre ultimele obiective de vizitat se află Piatra Luciului. Urmăm drumul tot înainte până ajungem la alte indicatoare, de data aceasta cam greu de descifrat, din cauza trecerii timpului. Am mers mai mult pe intuiție până am ajuns la o bifurcație, unde am virat la dreapta pe un drum ce necesită mare ambiție de șofer. Ploile au deformat drumul pietruit și s-au format dâmburi agresive, astfel că restul traseului este recomandat de parcurs la pas.
La mai puțin de o oră de mers lin, ajungem în dreptul unei stânci impunătoare, marcată cu o cruce din lemn în vârf și acoperită de pini, sau „luci” cum le spuneau oamenii din zonă pe vremuri. De acolo și numele de “Piatra Luciului”. În trecut, acolo obișnuiau să ducă ciobanii oile la păscut, acum pământul a fost cumpărat și iarba nu mai stă la dispoziția tuturor. Când am trecut pe lângă stâncă, doi tineri plimbau cositoarea peste pajiște. Terenul e mare și nu mai folosește nimeni tradiționala coasă, iarba trebuie cosită până la asfințit și e trecut deja de mijlocul zilei.
Ocolim stânca până dăm de un izvor unde apa e așa de rece că nu o poți bea deodată. Apa curge fix de sub stâncă, scurgându-se într-o buturugă scobită migălos în formă de vană. Astfel de izvoare se găsesc pe tot drumul pe Valea Bicăjelului, unele izvorăsc din pădure de sub pământ, altele din stânci, dar toate sunt amenajate ca să fie în folosul tuturor.
Locuri ar mai fi fost de văzut, dar într-o zi cam atât a fost de descoperit. La întoarcere spre comuna Dămuc, am luat ultima gură de aer curat și proaspăt de munte. Am stocat în memorie ultima imagine cu peisajul și am promis că vom reveni. (Alina HOANOŞ)
Parteneri
Mesagerul Bacău Nouă incendii de vegetație izbucnite într-o singură zi în județul Bacău au pârjolit 48 de hectare. Vinovații riscă să piardă subvențiiile APIA 
ZCH Intervenție de mare risc a salvamontiștilor nemțeni pentru salvarea vieții unui turist din Cluj 
NewsEdge Duminica bogăției pământești deschide calea spre desăvârșire cu un test 
BusinessEdge Capacitatea de rafinare a Europei va scădea cu 20% până în 2035. Criza energetică nu schimbă direcția industriei 
