Cel mai longeviv profesor din învățământul nemțean s-a retras la pensie. Profesorul de educație fizică doctor Emil Creangă are 68 de ani, pe care i-a împlinit în primăvară și o carieră de 44 de ani. Născut în orașul Bacău, pe 14 mai 1952, după absolvirea Liceului „George Bacovia” a fost admis cu bursă specială la UEFS București. La repartiția națională a prins post la Liceul Agricol din Târgu Neamț – actualul Colegiu Tehnic „Ion Creangă”, de unde a ieșit la pensie. Bun activist de partid, în vremea de dinainte de 1989 aceasta era o condiție pentru accederea în funcții, Emil Creangă a ajuns rapid la conducerea Liceului Agricol. A avut funcții de conducere și după 1989. A făcut baschet de performanță și acum, la senectute, a rămas la tenis de câmp, a doua sa pasiune.
„Nelule, vii acasă!”
– Cum ați descoperit baschetul?
Eram în gimnaziu și obișnuiam să merg cu băieții să facem mișcare pe stadionul Dinamo, în Parcul Libertății din Bacău. De acolo ne-au selectat, eu am ajuns la baschet – baschetul m-a găsit pe mine! Am făcut performanță și datorită antrenorilor pe care i-am avut. A urmat admiterea la Universitatea de Educație Fizică și Sport din București, singura universitate atunci, în 1972. Aveam bursă specială, fiindcă eram în echipa universității. Apoi am jucat la Rapid București, în divizia A, după care am intrat în Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România. UASCR-ul era sub structura Uniunii Tineretului Comunist, eu eram în comisia de sport și am avut rezultate foarte apreciate la momentul respectiv. Mă rog, am fost la un pas de a nu intra în lista de repartiții naționale, pentru că mai trebuia să duc adeverințe că eram de folos sistemului politic de la acea vreme, adică eram „curat”, fără disidenți în familie. În 1976, după facultate, la repartizarea națională, n-am găsit nici un post în Bacău. Mama, fiind singurul ei copil, mi-a zis: „Nelule, vii acasă!”. Cel mai apropiat post era la Liceul Agricol din Târgu Neamț și l-am luat. Se mai făceau intervenții pentru schimb de repartiție, dar inspectorul școlar general de atunci, domnul profesor Ioan Crăciun, mi-a spus: „Nu! Ești singurul calificat în Târgu Neamț”. Și nu mi-a dat voie să plec.
– Și n-ați mai plecat…
Am rămas la Liceul Agricol, da. Am fost și director adjunct prin 1978-1979, pe vremea domnului inginer Ioan Drugă, care era director. Un om pe care l-am admirat: muncea în salopetă, alături de elevi și profesori. Printre alte atribuții, răspundeam și de organizația UTC din liceu. Ulterior am fost și director plin. Am multe amintiri frumoase din perioada de până în 1989. De pildă, Linia Ferată Târgu Neamț-Iași s-a realizat și cu ajutorul elevilor de la Liceul Agricol. Este și un film, al Studiourilor Sahia, regizat de cunoscutul Copel Moscu, născut în Piatra-Neamț și pe care l-am prezentat și elevilor de la „Ion Creangă”. O școală pe care am ajutat-o să se transforme în Grup Școlar Agricol și din 2001 în actualul Colegiu Tehnic „Ion Creangă”, cel mai mare liceu din județul Neamț. 
Specializările s-au diversificat, elevii au putut să învețe contabilitate, agroturism – am ridicat și un hotel în curtea liceului, pe care-l foloseam și pentru cazarea elevilor navetiști, dar și pentru practica lor. Acum în hotel sunt cazați cei cu coronavirus.
S-a realizat și o biserică pentru orele de religie. Am reușit acum trei ani să o sfințim, slujba a fost oficiată de ÎPS Teofan. A stat vreo 12 ani terminată, au fost niște piedici, dar până la urmă am dat-o în folosință. Tot din dorința ca elevii să aibă condiții bune.
Reclamat la PCR pentru prima sală de sport făcută din sponsorizări
– De-a lungul carierei, ați urcat în ierarhie, ce ați lăsat în urmă?
Am fost inspector școlar general, prin 2000-2006. Apoi secretar general de stat în Ministerul Educației în perioada 2008-2012, când am obținut cele mai frumoase rezultate cu elevii în centrele de excelență: fotbal în București, handbal băieți la Sighișoara, handbal fete la Râmnicu Vâlcea, la Baia Mare. Am înființat centre naționale pentru fiecare disciplină sportivă. Au fost niște ani frumoși pentru sportul românesc! Mi-amintesc că atunci, prin funcția pe care o aveam, am condus delegația de fete-băieți la Campionatul Mondial al Sportului Școlar, o manifestare nebăgată în seamă la nivelul țării noastre. Adevărul e că nici eu nu știam de această competiție, până nu m-a invitat Federația Internațională a Sportului Școlar și Universitar. Am obținut locul II mondial cu băieții, fetele s-au clasat pe locul IV. Pe-atunci am primit de la Cristian Gațu propunerea să mă duc la Federația Română de Handbal. Am preferat să rămân la ceea ce știu să fac. M-am întors la Târgu Neamț. Tot înainte de 1989, am făcut singura sală de sport din județ fără bani de la buget! Și tot cu munca elevilor de la Liceul Agricol! M-am întânit în America, pe o stradă în New York, cu un fost elev, Crăescu și care m-a strigat de pe celălalt trotuar: „Domn diriginte!”. Am vorbit cu el și m-a întrebat de sala de sport, dacă mai e funcțională. Și alți foști elevi cu care m-am întâlnit prin țară la fel, m-au întrebat de sala de sport la care ei au muncit. Ei, acea sală de sport am realizat-o cu ajutorul prietenilor mei: cu directorul fostei Antreprize de Construcții Roman – Dan Marin, tatăl cunoscutei Andreea Marin, cu directorul de la Săvinești – Gheorghe Țepeș-Greuruș, cu nașul meu Serafim Lungu – Dumnezeu să-l odihnească! – fostul director de la Volvatir Târgu Neamț și care m-a ajutat cu muncitori în timpul lor liber. Am primit materiale și de la fabrica de cărămizi ”Zorile Noi”. Materialele care le prisoseau mi le-au dat pentru sala de sport. Ei, am fost reclamat, că lucrez fără acte, deși repet nu erau bani de la buget, erau sponsorizări. A fost atunci o intervenție de sus, tovarășa Maria Gheorghe era prim-secretar al Comitetului Județean Neamț al PCR. Și au fost chemați toți directorii din județ și li s-a spus: „Dacă vine cineva la dumneavoastră în numele meu și al tovarășului Creangă, să rețineți că o face pentru acești copii!”. S-au potolit apele. În decembrie 1989 am montat coritanul în sală, acea pardoseală cauciucată. Am reușit să termin lucrările, le-am făcut copiilor și vestiare cu apă caldă. Închipuiți-vă că până atunci făceam sportul afară, în ploaie, noroi, în zăpadă și de atunci elevii au avut sală de sport, s-au simțit valorizați!
– Investițiile v-au adus probleme de-a lungul timpului, în ambele perioade.
Eu mă bucur că tot ce am făcut este pentru copii. Atât! În final, și unii și alții și-au dat seama că am făcut ceva pentru ca să nu rămână totul doar o poveste. Ca și specializarea agroturism montan de la „Ion Creangă”, implementată împreună cu un prieten de-al meu, prof. univ. dr. Radu Rey, președintele „Forumului Montan”.
* „Măi Crenguță, iar ai venit fără echipament!”
– De ce credeți că există atâtea discuții pentru reducerea orelor de sport?
Ion Creangă spunea: „Nu țineți copiii numai la carte, ci schimbați-le des ocupația. Jucați-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii și tu copil. Nu vărsați veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat…”. Educația complexă înseamnă și cea fizică, cea morală, cea spirituală, cea muzicală. Educația fizică nu o poate face oricine: dacă un copil nu înțelege necesitatea unei activități, tu, profesor, poți să pleci acasă. Am văzut profesori de sport care veneau la ore încălțați cu pantofi! Mă amuz, fiindcă eu însumi, când eram la liceu, mă duceam la ora de sport cu echipamentul de la club, mi-era ușor să iau rucsacul cu echipamentul și să plec la ore. Profesorul de sport, pe care îl chema tot Creangă, mă certa: „Măi, Crenguță, iar ai venit fără echipament!”. Ținuta obligatorie era cu maieu sau tricou alb. Atunci am înțeles importanța ținutei! În condițiile actuale, ca să fii alături de copil, să-l înveți, e dificil. Dar orele de educație fizică sunt un prilej pentru copil să facă ceva esențial pentru dezvoltarea lui. Și să nu uităm de motivație: eu puneam nota 10 și elevilor care erau supraponderali, fiindcă veneau la fiecare oră, făceau cât puteau și le răsplăteam efortul. Tu, ca dascăl, trebuie să comunici cu fiecare copil, să te înțeleagă, să te simtă că ești acolo. Dar, se vede în societate că fiecare disciplină poartă povara faptului că profesorii n-au fost alături de tineri atunci când trebuia.
– Aveți vreun regret?
Nu! Acele centre de excelență pentru sportul școlar au și făcut parte din lucrarea mea doctorală. Am ținut să cunoască toți elevii că sunt competiții internaționale și la educație fizică. Atunci aveam o altă părere despre selecția sportivilor pentru performanță. Mi-amintesc că am promovat niște eleve pentru canotaj la un coleg de-al meu de facultate și una dintre fete a ajuns campioană balcanică, mondială și olimpică – Rodica Pușcatu, născută la Petricani. Au fost mulți elevi care au ajuns în loturile naționale, în lotul olimpic. Sper ca de cele mai multe ori să fi ales bine. Selecția trebuie făcută dintr-un simț al profesorului. Iar pregătirea copiilor nu se face cu bățul în mână!
– Ați rămas cu vreun gust amar?
Sunt chestii sufletești, pe care le-am trăit la un anumit nivel și nu merită amintite. N-am de ce să iert pe nimeni, cred că așa a considerat acea persoană să se comporte atunci. Am prieteni pe care poate n-ar trebui să-i port în suflet, dar sunt oameni care au făcut parte din existența mea.
– Cum ar trebui să fie considerată educația fizică de acum încolo?
Să nu se mai discute soarta orelor de sport niciodată. Este o blasfemie totală! Eu rămân în continuare să predau la Universitatea „George Bacovia” din Bacău, dar pentru învățământul preuniversitar am un mesaj: educația fizică trebuie să rămână! Ne tot ascundem după degete, dar m-aș bucura ca ȘCOALA să răspundă, în continuare, necesităților sociale. Iar părinții trebuie să fie lângă copii, să-i îndrume.
A consemnat Cristina IORDACHE
