“Jur că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”
Dimineață. Ora 8. Tribunalul Piatra Neamț. Sala C. Oameni care așteaptă să se deschidă ușa. Ziua abia a început, dar grijile se văd deja în cute adînci pe chipurile lor. Sînt tăcuți. Cum altfel? În fața sălii de judecată, cuvintele sînt de prisos. Necazurile fiecăruia plutesc deasupra, ca o pîclă densă. Doar avocații par mai relaxați. Pentru ei este o nouăzi de serviciu, sînt la program, așteaptă să se termine. Or fi motivați și de gîndul onorariilor, dar mai degrabă rutina este cea care le dictează atitudinea.
Sala este închisă. Paznicul întîrzie cu cheia, parcă jucîndu-se cu nervii oamenilor.
Lista dosarelor ce vor fi puse azi în discuție sub ciocanul judecătoresc este mai apăsătoare ca frigul de afară. Deși amîndouă te înlemnesc. Sînt 22 de dosare. Divorțuri, partaje, programe de vizitare minori și probleme legate de pămînt, cauze perpetue și parcă niciodată soluționate.
* Din luna de miere direct la divorț
Se deschide în fine ușa. Fiecare se îndreaptăspre un loc din sală, de parcă ar fi primit instrucțiuni înainte. Avocații se așează în primul rînd, sînt singurii care par a ști exact ce au de făcut. În aer plutesc arome. Mirosul parfumului scump, de robă, se împletește cu cel al sprayului ieftinuț, dar curat. Toată lumea poartă hainele “bune”, iar tabloul costumelor deux-piece și al gecilor cu jeanși ilustrează cel mai bine ce se întîmplă în sala pașilor pierduți: aici se împletesc destine, se despart destine, se schimbă vieți.
Oamenii se foiesc pe scaunele lor. Murmură între ei, așteptîndu-l pe judecător. Doar avocații sînt calmi, răsfoind hîrtii sau pur și simplu privind în gol, așteptînd să se termine, să poată fugi la altă cauză, în altă sală, cu alt dosar. Toți așteaptă, dar nu toți știu la ce să se aștepte. Cafeaua capătă brusc gust de hîrtie. Se deschide ușa, inimile bat mai repede. E doar grefiera, care aduce dosarele pentru avocați. Ușa se mai deschide o dată. Intră judecătoarea. “All rise”, zice în filmele americane. În viața de zi cu zi, toatălumea se ridică mecanic, ca la comandă.
Fiecare dosar este strigat pe număr și avocați implicați. Nu sînt toate personajele prezente, așa că dosarele sfîrșesc prin a fi luate aleatoriu. Sînt opt divorțuri, patru partaje de bunuri. Un prim dosar răfuit poartă un număr dincolo de care se ascunde povestea a doi tineri. Ei stau cuminți în al doilea rînd din față, lîngă avocată. Își freacă mîinile. De nerăbdare, de frig sau poate doar din lipsă de altceva. N-au mai mult de douăzeci și doi de ani. Divorțează. Ajung în fața judecătoarei îmbrăcați elegant și zîmbind unul la altul. Par a se fi înțeles în privința separării. Nu au pretenții la cheltuieli de judecată, n-au pretenții de nici un fel. Par dornici să încheie socotelile cît mai curat și rapid posibil. La cît sînt de tineri, probabil nici bunuri materiale n-au prea multe de împărțit. Oricum, au negociat de acasă și s-au înțeles. Își despart “pe cale amiabilă” destinele unite parcă prea curînd.Tînăra mai are o singură dorință: să revină la numele său de fată. Atît. Este primul termen și ultimul. Căsnicia lor s-a încheiat repede. Procedura a fost mult mai scurtă decît atunci cînd s-au luat. Și, categoric, cu mult mai puține emoții.
* Amor de doi lei daune morale
Ușa se închide și se deschide des. Parcă ar fi batantă. Parcă ar parafa deciziile judecății. “Scîîîîîrț” și divorțul s-a pronunțat! “Scîîîîrț” și partajul e bătut în cuie. “Trosc!” și s-a încheiat un episod de viață în doi.
Al doilea caz luat de judecătoare e tot un divorț. Atrage privirile și curiozitatea prin protagoniști: oameni în toată firea, trecuți de cincizeci de ani, de la care te aștepți s ăfacă planuri de pensie și să viseze la nepoți. Femeia vrea divorț. Bărbatul nu. Se opune. Ea insistă, a venit tocmai din Italia ca să-și rezolve starea civilă și să se rupă de bărbaț și în fața legii. În fața lui Dumnezeu s-a rupt deja. Anii petrecuți pe tărîmul italian i-au deschis ochii și a făcut-o să nu mai accepte bătaia și înjurăturile ca mod de viață. Vrea să încheie socotelile aici și să se întoarcă în Italia. El o acuză că l-a abandonat și că are pe altcineva acolo, în străinătate. Cît i-a trimis bani acasă nu și-a pus probleme de posesiune. Acum vrea s-o răzgîndească, dar n-a abordat maniera potrivită. Ea rămîne fermă în decizie, el o ia la coarda sensibilă: “Nu-mi pot imagina viața fără ea”. Nu-i spune soaței, ci judecătoarei. Asta deja spune multe. Judecătoarea, imperturbabilă, îi explică omului că, independent de ce vrea el, deznodămîntul e același: DIVORȚ. Așa că are de ales: ori umblă prin tribunale luni (poate chiar ani), ori sfîrșește căsnicia cît se poate de elegant. Adus la ascultare atît de pragmatic, bărbatul își schimbă părerea brusc și exclamă: “Bine, fie cum vrea ea! Dar vreau daune morale!” Pornirea mercantilă stîrnește rîsete înfundate. Se dă un nou termen, cei doi părăsesc sala separat, așa cum au trăit ultimii ani, fiecare cu gîndul la viața lui.
* Divorț prin procură
Următorul divorț pe listă are la bază același motiv: străinătatea. De această dată Anglia. Soțul a venit în țară să intenteze divort și să ceară custodia copilului. Spune că nevasta și-a găsit pe altcineva acolo și-au hotărît să se despartă. N-o pot face acolo, că aici s-au luat. Și mai e și copilul la mijloc. Procedura e îngreunată și de acte, care trebuie toate traduse în engleză. Se dă nou termen, în decembrie. Bărbatul pleacă din sală bombănind nemulțumit.
Cînd își aude numărul de dosar, un bătrîn se apropie. Jură să spună numai adevărul. E caz de divorț. Te face să te întrebi ce caută în sala pașilor pierduți. Îi caută, dar nu pe-ai lui. De fapt, a venit s-o reprezinte pe fiica lui. Este tatăl viitoarei foste soții, cum ar veni. Fata e în Italia și participă la proces prin bătrîn. Renunță la dublă calitate, de soție de 11 ani și de mamă. Nu vrea să ia copilul, vrea să-l lase bunicului. Bătrînul spune povestea celor doi, cu tot cu bătăile familiale și dezinteresul total al soțului. Își prezintăși starea materială, ca să dovedească instanței că poate avea grijă de nepot. Judecătoarea dictează grefierei ce să scrie în declarație și hotărăște următorul termen. Cazul iarăși se complică și va dura mai mult timp deoarece ambii soți sînt în străinătate și nu pot veni la proces.
* “Noi vrem pămînt, două hectare”
O seamă de procese sînt legate de tema eternă și dureroasă a proprietății. Zeci de bătrîni s-au tîrît pînă la judecată ca să-și capete, recapete pămîntul. Cazuri care par a nu se termina vreodată. Disputele sînt pe cîte-un petec de țărînă, pe un hat, pe un copac sau pe cîteva prăjini. Și pun oamenii pe drumuri de cînd se știu. Pare a fi o misiune moștenită din moși-strămoși, pe care oamenii vor s-o ducă la bun sfîrșit înainte să moară. Rebreanu e încă actual. Și, ca de obicei, se dau ”n” termene.
(Oana IOSUB-TOMA)
