Pe 20 iulie, la praznicul Sf. Ilie, tradiția ne amintește că sufletele morților vin pe la casele lor. Femeile chemau copii străini de prin sat și, adunându-i sub un măr nescuturat, îl scuturau pentru întâia dată, ca să culeagă copiii mere, iar morții să se veselească. Femeile în vârstă nu mâncau mere până în această zi, iar după ce împărțeau pentru sufletul răposaților, mâncau și ele. În ziua de Sf. Ilie se recomandă să duci întâi mere la biserică sau întâi să le dai de pomană și apoi să le mănânci. Se spunea că le vei vedea pe lumea cealaltă ca mere de aur.
În credințele românești, Sf. Ilie stăpânește norii și ploile. Într-o legendă, se spunea că, păcălit de diavol, Sf. Ilie și-ar fi ucis părinții și soția. După acest păcat, Dumnezeu l-a iertat cu condiția să vâneze diavolii cu tunetul și cu trăsnetul. Pentru a-i înjumătăți puterile, Dumnezeu i-a luat o mână și un picior, dar i-a lăsat Sf. Ilie un car de foc, un bici din care ies trăsnete și posibilitatea de a călători pe nori. Din bătrâni se credea că tunetul este zgomotul roților carului, iar fulgerele sunt scânteile pe care le produc potcoavele cailor. Când era furtună, cu trăsnete și tunete, oamenii își închideau bine casele, pentru a nu se strecura vreun diavol înăuntru, atrăgând astfel în casă mânia și fulgerele sfântului.
Viața Sfântului Ilie
Sf. Ilie a trăit în Regatul de Nord al lui Israel, în vremea domniei regelui Ahab. Sf. Ilie a trăit cu aproximativ 800 de ani înainte de venirea lui Iisus Hristos. El a fost fiul preotului Sovac din Tesvi. Chiar dacă au trecut aproape 2.800 de ani de la dispariția Sf. Ilie, tradiția ne amintește miracolele făcute de acesta. Sf. Ilie a fost hrănit de corbi pe când era retras la pârâul Cherit și de către un înger când se îndrepta spre Muntele Horeb. Datorita rugăciunii sale, Dumnezeu a oprit ploaia timp de trei ani şi jumătate. A înmulțit făina și uleiul văduvei din Sarepta Sidonului și l-a înviat pe fiul acesteia. Prin puterea rugăciunii a înlăturat cultul zeului Baal. Se spune că Sf. Ilie l-a văzut pe Dumnezeu în isihie. El a fost ridicat cu trupul la cer de către un car de foc. După aproape 800 de ani de la dispariția sa, Sf. Ilie a apărut în duh la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului de pe muntele Tabor. Tradiția afirmă că Sf. Ilie va fi prezent la a doua venirea a Mântuitorului Iisus Hristos pe Pământ.
Tradiții de Sânt-Ilie
Mai mult temut decât iubit, Sântilie era ținut nu numai de ziua lui, ci și în sărbătorile care îl precedă: Ana-Foca, Pricopul, Panteliile, Ciurica, Circovii de vară, Mărina sau care îi urmează: Ilie-Pălie, Foca, Opârlia, Sf. Ana, Pintilie Călătorul. Sântilie era considerat, în mediile păstorești, ca fiind miez de vară, întrucât ziua de celebrare, 20 iulie, marchează mijlocul sezonului pastoral, care începe la Sângiorz și se încheie la Sâmedru. Sântilia este o sărbătoare atestată documentar începând cu anul 1373. Această sărbătoare poartă diferite denumiri: Nedeia, Sântilia, Nedeiuț, Nedeuța, Nedeițele, etc., sau sântilii, bâlciuri, nedei, „Târguri de fete”. În tradițiile oierilor se spunea că de la urcarea oilor la munte și până la Sântilie, „baciu, cioban, văsar, orice ar fi nu coboară de la munte la vale, nici nu trebuie să vadă trup de femeie, ci trebuie să rămână curați, căci altfel merge tare rău la stână”.
Obiceiul nedeelor de Sânt-Ilie
Nedeea sau sărbătoarea câmpenească organizată de Sânt-Ilie era „mai luată în seamă decât Crăciunul” scria etnologul I.P. Reteganul. Cu o zi înainte de „hora Sântiliei”, feciorul care bagă „drăguța” în joc trebuia să-i facă acesteia cadou o furcă de tors sau o „cocuță” de caș modelată în tipar de caș. Fetele așteptau cu mare neliniște hora de Sântilie, întrucât cele care „nu erau aduse acum în horă, vor privi hora de pe margine încă un an și tot atâta, cel puțin până la căsătorie”, scria Ion Pop Reteganul. De aici și importanța acestei sărbători din mijlocul verii.
Moșii de Sânt-Ilie
Se credea că Sântilie este un apărător, deoarece el străbate cerul, în carul său de foc, înfrânând fulgerele și tunetele distrugătoare de roade. Se crede că, dacă tună în această zi, alunele vor seca. Fagurii de miere se recoltează din stupi în această zi, fiindcă altfel Sf. Ilie dă ploi, care pot lua stupii și chiar pot ucide albinele. Praznicul Sf. Ilie este cunoscut și ca Moșii lui Sântilie. În această zi se dă de pomană pentru sufletul morților. Se dă de pomană porumb fiert. Prin unele sate se dau de pomană mere, pere, alte fructe coapte, care sunt trimise pe la case în străchini. Până la această dată nu se obișnuia să se mănânce mere, 20 iulie fiind ziua în care se făcea dezlegare. Merele care se coc în mijlocul verii poartă denumirea de mere sântilești. Se obișnuia să se dea de pomană și ulcele cu apă, împodobite cu busuioc și alte flori, legate la gura vasului cu fir de lână roșie. Mormintele erau împodobite cu flori și se aprindeau de jur-împrejurul lor lumânări. Se credea că, dacă nu plouă până la Sf. Ilie, nu se va face porumbul.
Retezatul știubeielor sau recoltarea mierii de albine
Rătezatul sau rătezarea știubeilor sau stupilor, adică recoltarea mierii de albine, se îndătinează a se face în ziua de Sf. Ilie. Prin unele sate, dar mai rar, culesul mierii se făcea în ajunul sărbătorii. Tot atunci se duceau și fagurii la biserică pentru a fi sfințiți. Cei ce aveau stupi chemau vecinii și neamurile la ei de SântIlie și îi cinsteau cu rachiu și miere. Când Sf. Ilie cade luni, miercuri sau vineri, rătezatul se poate face înainte sau după această sărbătoare, căci, altfel, făcându-se în zi de sec, stupilor nu le va merge bine, ci vor seca. De asemenea, retezatul stupilor nu se făcea nici duminica, aceasta fiind ziua Domnului.
Filonul luptătorilor români din Carpați – Simion Bărnuțiu
„Iubiți-vă patria și pe domnul românilor; apărați-i de străini!”
Simion Bărnuțiu
„Ţinta întregii vieţi a lui Simion Bărnuțiu a fost eliberarea poporului român din lanţurile robiei şi întunerecului şi ridicarea lui prin cultură şi unire la o mărire vrednică de strămoşii săi”. (Nicolae lorga, Istoria învăţământului românesc, Bucureşti, 1928).
Cel care a fixat crezul național românesc pe Câmpia Libertății la 3/15 mai 1848, şi l-a ridicat la rangul de dogmă de stat la Universitatea din Iaşi, a fost Simion Bărnuţiu. A văzut lumina zilei la 21 iulie 1808, în Bocşa Română. Studiile elementare le-a terminat în Şimleul Silvaniei, după care a urmat pe cele secundare la Careii Mari. La Blaj a absolvit facultatea de teologie. Simion Bărnuţiu a luptat pentru apărarea limbii şi drepturilor neamului său încă din 1842. Atunci apare cunoscutul Memoriu-protest împotriva maghiarizării cu forţa a Românilor, ce a fost alcătuit în mare parte de către Simion Bărnuțiu. Pe primul loc ca importanță este Proclamația din 25 martie 1848, alcătuită de Simion Bărnuțiu. Aceasta a fost transcrisă în sute de exemplare de către clericii Seminarului blăjean şi împrăștiată prin satele Ardealului. Sufletul înflăcărat şi mintea ageră clarvăzătoare ale lui Simion Bărnuțiu l-au ajutat să alcătuiască vestitul discurs rostit înaintea celor 40.000 români. Acesta era convins despre necesitatea imperioasă a unirii tuturor Românilor. A fost un profesor model, celebru prin meticuloasa îndeplinire a datoriei. Din sărăcia sa a ajutat studenții mai săraci, muncind pentru întemeierea învățământului academic al Moldovei. La 23 Mai 1863 Simion Bărnuțiu a fost înmormântat la Bocşa Română. La înmormântare au participat cel puțin 2.000 de români.
