Din bătrâni se spune că, dacă în octombrie cad multă brumă și zăpadă, luna ianuarie va fi moale și călduță. Iar dacă în octombrie și noiembrie este multă ploaie, te poți aștepta în decembrie la vânturi mari. Brumărel și Mărțișor erau considerate luni surori din punct de vedere al vremii. Cu cât frunzele arborilor cad mai curând, cu atât mai roditor va fi anul următor spuneau bătrânii. Gerul și frigul din octombrie îmblânzesc pe Gerar și Faur. Să dea Domnul!
Obiceiurile culinare de acum 200-300 de ani au fost analizate de către dr. Gheorghe Crăiniceanu și publicate în lucrarea premiată de Academia Română „Igiena țăranului român”. Volumul a apărut în 1895, la Editura Academiei Române.
Tradiții și obiceiuri alimentare de acum 200 de ani
Ritmurile alimentarea ale țăranilor români erau legate de cele 4 posturi mari de peste an, dar și de zilele de post din timpul săptămânii. Astfel, în perioada câșlegilor, adică până la începutul Postului Crăciunului și în perioada de după Nașterea Domnului și până la Săptămâna Albă, țăranii serveau la masă carne de porc, cârnați groși, cârnați subțiri, slănină, piftii, varză acră. Ca o curiozitate, rar se întâmpla să se consume lapte de vacă, deoarece nu aveau vaci, iar puținele ouă erau păstrate pentru Săptămâna albă, care este la începutul Postului Paștelui. Se mai servea fasole cu grăsime de porc, tăiței scurși în untură, mămăligă cu unt, cu lapte, cu brânză. În Săptămâna Albă (a brânzei) se servea fără untură sau carne. Se folosea unt de vacă, de oi sau de capre. Se mânca și pește, dar cine avea. În Postul Mare se gătea cu legumele conservate din toamnă. Era cel mai greu post, deoarece majoritatea legumelor puse la păstrare sau la murat începeau să se strice odată cu venirea primăverii. În acest post țăranii obișnuiau să meargă la doftori să le ia sânge. Ei credeau că în acest fel vor fi mai rezistenți la căldură pe perioada verii. În multe zone, chiar și în Moldova se mâncau melci (cubelci), dar doar cei cu carne albă. În funcție de zonă, aceștia erau mâncați și în post. În anii în care postul Paștelui începea mai târziu, iar primăvara venea mai repede, creșteau urzicile. Acestea constituiau un aport important de minerale și vitamine pentru țărani, mai ales că aceștia depuneau o muncă foarte grea la câmp. Pește se mânca doar la Buna Vestire și la Florii. Se făcea borș cu măcriș, ceapă, usturoi, leurdă. La puține familii mai ajungeau fasolea și lintea în Postul Paștelui. Colivele de la praznice se făceau din grâu fiert.
Frecvenţa meselor
Frecvența meselor zilnice era în funcție de anotimp. Pe perioada verii, țăranul mânca de 3-4 ori pe zi. Un proverb românesc spunea că „mâncarea de dimineață este ca însurătoarea de tânăr”. Dimineața se recomanda ceva ușor. Se mânca un covrig, o bucățică de pâine în timpul epidemiilor, fiind considerate periculoase pentru stomac mâncarea multă și grea. Apoi, după 2-3 ore de muncă (munca începea pe la 4:30-5:00), pe la ora 8:00 se servea micul dejun. Următoarea masă era pe la 13:00-14:00 și seara, cina.
Iarna se recomandau doar două mese, deoarece ziua era mică și se muncea mai puțin. Studiul intră în detalii și sunt consemnate și cantitățile medii consumate de către țărani. Cantitatea de cereale consumate de țărani era de 360 kg, legume se consumau aproximativ 150 de kg, 10 kg de carne de porc, 5 kg de carne de alte animale și 5 kg de grăsime. Se consumau 12 litri de vin și 22 de litri de rachiu. Că atât aveau. Prin comparație, în 2019, un român consuma în medie, 77 de kilograme de carne, adică 6 kilograme şi jumătate pe lună. Chiar și în secolul XXI, românii consumă mai puțină carne în comparație cu locuitorii europeni. În Danemarca, de exemplu, consumul mediu anual ajunge la 110 kilograme, iar în Portugalia, se menține la peste 100 kg. Dar, suntem campioni la consumul de pâine, cu 100 de kilograme pe an și codași la consumul de fructe, cu numai 48 de kilograme. De remarcat, că în „Igiena țăranului român” starea de sănătate a nației era considerată „spre bine”, cu obiecția că, în Postul Paștelui, oamenii erau foarte slăbiți datorită muncii grele și a hranei sărace în vitamine și minerale. Dar în 2018, starea de sănătate a națiunii era foarte rea conform datelor oficiale privind numărul de boli cronice și incapacității de muncă datorită bolilor.
Sf. Apostol Filip, protectorul de sălbăticiuni
Sf. Apostol Filip, care este prăznuit la 11 octombrie, este altul decât Sf. Apostol Filip prăznuit la 14 noiembrie. Acesta din urmă a făcut parte dintre cei 12 apostoli, pe când cel dintâi a fost uns diacon de către Sfinții Apostoli. Sf. Ap. Filip diaconul a avut 4 fete și toate au rămas cunoscute în Tradiția Bisericii ca proorocițe. Dintre faptele credinței Sf. Apostol Filip diaconul amintim că a creștinat un vrăjitor, a fost răpit de Îngeri și dus în Etiopia unde a creștinat un înalt funcționar al statului. Din Etiopia, a fost dus de către Îngeri la cetatea Azot, unde a propovăduit Evanghelia. A primit martiriul în Asia.
Credințe vechi ale țăranilor de altădată
Ziua Sf. Apostol Filip diaconul era ținută de țăranii de altădată, pentru a fi protejați de fiarele sălbatice. Prin fiecare sat existau superstiții și ritualuri păgâne care însoțeau rugăciunile către sfântul protector. Astfel când cineva pierdea vitele, atârna o secure la coșul cu lemn, scotea 3 cărbuni înroșiți din foc și îi acoperea cu o oală. Se mai luau pieptenii de la dărăcit lâna și se descânta deasupra oalei astfel: așa să stea încleștate gurile fiarelor sălbatece. Se putea întâmpla ca vitele să fie uitate neînchise în obor sau la câmp. Imediat gospodina casei înnoda lanțul folosit pentru animal după coș, crezând că astfel va salva și vitele de atacurile sălbăticiunilor. Prin multe sate exista credința că toate animalele sălbatice prevestesc a bine, atunci când ies înaintea omului. Lupul, ursul, vulpea erau considerate aducătoare de noroc. Poate de aceea, în zilele noaste, urșii vizitează orașele. Or fi semne bune pe care am uitat să le deslușim. „Legatul mesei” era un obicei practicat pentru ca familia să fie unită şi animalele din gospodărie să fie păzite de fiarele pădurii. Picioarele mesei erau legate simbolic cu un lanţ, iar sub masă se presăra o mână de fân, iar în fân se punea câte un colăcel mic de grâu pentru fiecare animal din grajd.
Filonul luptătorilor creștini din Carpați
Scarlat Demetrescu
Foarte puțin cunoscut de către oameni, profesorul de științe naturale și geografie Scarlat Demetrescu este considerat unul dintre ghizii spirituali ai națiunii române. S-a născut la 26 iulie 1872 în București și sufletul său a plecat în lumea spiritelor la 11 octombrie 1945. A fost profesor la Liceele „Sf. Sava” și „Gheorghe Lazăr” din București. Simultan cu o intensă activitate de profesor și publicist, a fost și subdirector la Senat, geolog la Institutul Geografic al României și a condus revista spiritistă „B.P. Hașdeu”. Pe lângă numeroasele manuale de botanică și zoologie, apărute între 1913 și 1929, profesorul a publicat mai multe lucrări spirituale. Autorul și-a definit lucrările ca fiind „cunoștințe despre lumile invizibile”. De asemenea, el a menționat că aceste lucrări spirituale trebuie citite în condiții de pace sufletească, credință, iubire și iertare. Lucrările profesorului Scarlat Demetrescu: „Viața dincolo de mormânt” (1928); „Greșeli din alte vieți” (1932); „Cercetări în domeniul metapsihic și spiritist” (1933); „Din tainele vieții și ale universului” (1939) sunt considerate opere inițiatice scrise într-un limbaj accesibil oamenilor contemporani. A fost unul dintre conferențiarii activi din cadrul Societății spiritiste „B.P. Hașdeu”. Deşi a fost un om de știință şi un pedagog dedicat ştiinţelor naturale, Scarlat Demetrescu a rămas în posteritate mai ales prin cartea sa de căpătâi „Din tainele vieţii şi ale universului”.
*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 509, săptămâna 7 – 13 octombrie.
