„Timpul”, spune William Shakespeare, „trece peste noi asemeni hoțului grăbit, ce strânge prada fără să se uite”.
Așa trece timpul, înghițind totul, dar din așezarea noastră, a oamenilor, trecerea lui este legată de cei pe care i-am iubit, de oamenii care ne-au influențat viața, de pecetea pe care am năzuit să o punem pe această lume, chiar dacă spre sfârșitul vieţii constatăm că pecetea pe care lumea a pus-o pe ființa noastră este mai puternică.
„Moartea”, spune Mircea Eliade, „transformă fiecare viață într-un destin“, iar în cazul lui Valeriu Arteni, linia acestui destin este mai clară, mai accentuată decât la cei mulți dintre noi.
Născut pe 21 septembrie 1951 în comuna Mărgineni, din județul Neamț, a urmat studiile la Piatra-Neamț, la Liceul „Calistrat Hogaș“, absolvind, în anul 1976, Facultatea de litere a Universității Naționale din Hanoi, capitala Republicii Socialiste Vietnam. Trebuie amintit faptul că, între anii 1961 și 1975, a avut loc Războiul din Vietnam, Valeriu Arteni povestind, cu diferite ocazii, în cercul de prieteni, condițiile grele în care a făcut studiile.
După absolvire, a urmat cursuri postuniversitare de comerț exterior și cooperare economică internațională, cursuri de relații internaționale, de limbi străine, ajungând să cunoască, pe lângă limba vietnameză, araba, engleza, franceza, rusa și coreeana, toate acestea deschizându-i drumul unei cariere diplomatice impresionante, care a culminat, în perioada 1994-1999, cu funcția de ambasador extraordinar și plenipotențiar al României în Republica Socialistă Vietnam și, în perioada 2003-2007, cu funcția de ambasador extraordinar și plenipotențiar al României în Republica Coreea.
Între anii 2007 şi 2008 a fost ministru plenipotențiar în Direcția Orientul Mijlociu și Africa din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, iar în perioada 2008-2012 a fost ministru plenipotențiar în cadrul Direcției Asia-Pacific.
Unul din motivele pensionării, obișnuia să spună, a fost acela de a putea avea mai multă grijă de mama sa, care trăia la Piatra-Neamț și de socri; am reușit să înțeleg astfel cele două linii de forță ale vieții sale: familia și slujirea țării la cel mai înalt nivel, ca diplomat de carieră.
În cercul de prieteni, am avut ocazia să-l ascult povestind despre anii de început de carieră diplomatică în Vietnam, într-o țară care abia ieșise dintr-un lung război și am înțeles că prezența doamnei Maria în viața lui (se căsătoriseră la Piatra-Neamț, în anul 1977), povestea de iubire care-i lega, l-a ajutat să treacă peste greutățile de atunci. Tot la Piatra-Neamț, dar în anul 1978, s-a născut și fiul lor, Marius-Dan.
Am avut ocazia să-i văd pe Valeriu Arteni cu diferite prilejuri, la zile onomastice, la aniversări, și am fost impresionat de grija, atenția, iubirea pe care le revărsa asupra soției, de felul cum o privea când dansau. Știm cu toții expresia „suflete pereche“, dar pentru mine întâlnirea cu Maria și Valeriu Arteni a însemnat dovada vie că „suflete pereche“ nu este o simplă expresie, că există familii care întruchipează în viața lor de zi cu zi acest orizont al iubirii.
Odată cu retragerea pe meleagurile natale, în casa pe care, împreună cu soția, o construise în satul Izvoare din comuna Dumbrava Roșie, activitatea lui Valeriu Arteni nu s-a încheiat. Un om cu atâta experiență diplomatică, un om pe care-l cunoștea atâta lume, de la oameni simpli la președinți de state, nu putea trece, peste noapte, la statutul de pensionar. Energia care-l anima, starea bună de sănătate, l-au ajutat să răspundă prezent la solicitările care veneau atât de la oamenii de pe meleagurile natale, cât și de la oficialitățile de la București.
De la implicarea în momentele festive desfășurate la Colegiul Național „Calistrat Hogaș“ din Piatra-Neamț și în activități culturale și diplomatice de anvergură, desfășurate, în parte, la Biblioteca Județeană „G.T. Kirileanu“ Neamț, până la funcția de consilier al Președintelui Consiliului Judeţean Neamț și la drumurile făcute la București, la Parlamentul României, unde era consilier de politică externă, experiența diplomatică a lui Valeriu Arteni nu a încetat să fie pusă în slujba țării și a comunității din care făcea parte, comunitatea din Ținutul Neamț.
I-am admirat întotdeauna ținuta impecabilă, firescul cu care știa să poarte o cravată de cea mai bună calitate, dar și o ținută mai lejeră, de vacanță. Uneori alegea să poarte o ținută care provenea din țările în care fusese ambasador, iar noi, cei din preajmă, aveam ocazia să aflăm astfel ce ținute de gală se poartă prin părțile Asiei, așa cum s-a întâmplat sâmbătă, 28 septembrie 2019, când Biblioteca Județeană a găzduit concertul extraordinar „Omagiu României“, susținut de trei artiste vietnameze, pe care Valeriu Arteni le-a ajutat să studieze la Universitatea Națională de Muzică din București.
I-am admirat întotdeauna lumina de pe chip, zâmbetul larg, în fața căruia aveam sentimentul că fiecare problemă își are rezolvarea ei firească. Pentru mine, și cred că pentru mulți dintre cei care l-au cunoscut, întâlnirile cu el au fost singura ocazie de a sta în preajma unui om care avea în spate o carieră diplomatică la cel mai înalt nivel, ocazia de a constata cum această carieră i-a modelat ființa întru slujirea Binelui, Adevărului și Frumosului. Prezența sa iubitoare, înțelegătoare, aducătoare de măsură și de echilibru, era asemenea unui balsam în aceste vremuri în care vedem în jurul nostru tot mai mulți oameni triști, angoasați, cu privirile în pământ, căutând doar partea goală a paharului vieții. Ştia să-i asculte pe cei din preajma lui, dar când discuţiile se apropiau de teme legate de geopolitică, politică externă, venea cu o perpectivă la care noi, cei care ne facem o idee despre ce se întâmplă în lume doar din cărţi, din presa scrisă sau de la televizor, nu o bănuiam. Vorbea calm, păstrându-şi pe buze surâsul, şi ne împărtăşea înţelesuri adânci, atât cât puteau fi ele împărtăşite unor oameni ale căror orizonturi de zi cu zi nu aveau atingere cu diplomaţia, cu rosturile politicii internaţionale.
Omul este o ființă socială, iar în decursul vieții fiecăruia dintre noi ne legăm, prin fire nevăzute, de ceilalți oameni. De aceea, se poate afirma că un om nu moare năpraznic, ci moare puțin câte puțin, cu fiecare om drag care trece Marele Prag. Se întâmplă așa, pentru că odată cu cei dragi moare o prezență vie, unică și irepetabilă. Rămân amintirile, dar amintirile sunt doar umbre pe pânza vremii. Prin moartea lui Valeriu Arteni, moare și o parte din noi, cei care l-am cunoscut, iar amintirea unui om de statura lui intelectuală și sufletească poate fi ținută vie doar dacă vom reuși să devenim, la rândul nostru, prezențe iubitoare, înțelegătoare, aducătoare de măsură și echilibru. (Dan IACOB; FOTO: Ioan CLOPOŢEL)
