Tradiții de Înălțarea Domnului: Hristos s-a înălțat!

Înălțarea Domnului este prăznuită la 40 de zile după Învierea Domnului, în Joia din săptămâna a VI-a, după Paști. Anul acesta praznicul Înălțării Domnului este sărbătorit pe 2 iunie. În această zi creștinii se salută cu „Hristos S-a înălțat!”

Hristos S-a înălțat la cer de pe Muntele Măslinilor, martori fiind Sfinții Apostoli și a doi Îngeri.

Îngerii le-au vorbit ucenicilor despre a doua venire a lui Hristos, pentru a le reda speranța oamenilor care cred și Îl iubesc pe Iisus Hristos.

Din Sfânta Scriptură aflam ca Mântuitorul Și-a ridicat mâinile, binecuvântându-i pe ucenici, iar pe când îi binecuvânta S-a înălțat la cer (Luca 24, 51), în timp ce un nor L-a făcut nevăzut.

Înălțarea Domnului și Rusaliile se serbau în primele secole ale creștinismului aceeași zi

Cea mai veche mențiune despre sărbătoarea Înălțării Domnului este o consemnare a lui Eusebiu din Cezareea, în lucrarea „Despre sărbătoarea Paștilor”, scrisă în anul 332 d.H.

Din aceasta lucrare reiese ca Înălțarea Domnului era sărbătorită în acele timpuri odată cu Rusaliile, respectiv la 50 de zile de la Învierea lui Hristos. Spre sfârșitul secolului al IV lea d. H. și începutul secolului al V-lea, sărbătoarea Înălțării a fost separată de cea a Pogorârii Sfântului Duh (Rusaliile).

Astfel, Înălțarea este prăznuită în a 40-a zi după Înviere, data care a rămas stabilită în calendarul bisericesc.

Obiceiuri creștine de Înălțare Domnului

În ziua de Înălțarea Domnului, femeile care au în familie morți împart azime calde, ceapă verde și rachiu pentru sufletele morților, crezându-se că în acea zi se înălță sufletele lor la cer și să aibă merinde de drum.

Femeile împărțeau lapte dulce fiert cu păsat și cui ofereau și un buchet de mături de pe câmp. Ciobanii primeau în dar câte un caș, uneori și câte un miel Mieii se taie abia în această zi. De aici și proverbul cu dublu înțeles, „Primăvara mai multe piei de miei decât de oaie“.

La Ispas se făcea, de obicei, Sfânta Liturghie afară, la câmp, pe iarbă verde, la holdele de grâu, și se botezau toți oamenii. Este sărbătoarea fânului și a grâului, a holdelor. În biserică se așternea fân pe jos.

Praporii bisericii erau împodobiți de către femei și fete cu verdeață sau flori de câmp și spice de grâu, așezate în formă de cruce, apoi întreaga procesiune ocolea holdele.

Zilele Călușarilor

Călușul este un obicei românesc care se practica în perioada numită popular Rusalii. Prin unele zone așa era denumită perioada dintre Înălțarea Domnului și Pogorârea Sfântului duh sau Cincizecimea.

Tradiții similare există pe toată întinderea europeană a fostului Imperiu roman, de la Dansul Maurului în Britania sau Ciomăgașii (Pauliteiros) în Portugalia. În această perioadă ei cutreierau toate satele și orașele, pururea jucând și săltând.

Singurul unde dormeau seara Călușarii era sub acoperișul bisericilor. Credința lor era că, dacă s-ar culca într-alt loc, i-ar munci strigoaicele sau cum le denumeau ei, Frumoasele.

Dacă se întâlneau două cete de călușari pe drum, conform tradiției trebuia să se lupte una cu cealaltă.

Ceata învinsă se pleca în fața celeilalte. Apoi se „negociau” condițiile păcii. Cel mai adesea cei învinși trebuiau să rămână nouă ani supuși celor învingători.

Cel care era primit într-o ceată de călușari trebuia să rămână nouă ani într-însa și în tot anul să fie prezent la termenul știut. Dacă lipsea, atunci se spunea despre acel bărbat că are boala cea rea (ducă-se pe pustii) și-l muncesc Frumoasele.

Pauliteiros, frații portughezi ai Călușarilor

Substantivul ,,pauliteiros” desemnează pe acei bărbați (de regulă tineri, necăsătoriți) care se adunau și în formație de opt membri, practicând un dans asemănător Călușului. De asemenea, pauliteiros folosesc două bețe în ritmurile dansului.

Ceata de pauliteiros era (și este și azi) alcătuită doar din tineri necăsătoriți. Membrii ajunși în pragul căsătoriei se retrăgeau, păstrându-și însă statutul de pauliteiros.

La acele case unde există un fost pauliteiros acesta poate intra în dans în locul unuia dintre dansatori, practică întâlnită și la Căluș.

Repetițiile sunt ținute acasă la membrii grupului și au un caracter discret, chiar secret. Nimeni din afara grupului nu avea voie să participe, dansatorii închizând ușile în momentul repetițiilor.

Dansul este plătit de către gazdă cu o bucată de carne de porc, cârnaț sau cu alte produse alimentare (în trecut și cereale). Astăzi aceste produse sunt înlocuite cu un dar în bani și doar la unele case obiceiul de a dărui produse agricole și mâncare se mai păstrează.

Paștele cailor

În calendarul popular este menționat un al treilea Paște, cel al cailor. Despre acesta se spune că a apărut datorită unui blestem vechi. Se spunea printre bătrânii de altădată că numai în această zi scapă caii la iarbă verde și pasc atât până se satură, și apoi se culcă și dau din cap, în semn că sunt sătui, de aceea azi e Paștile lor. Însă, deoarece un ceas e mai nimica toată și mai ales pentru cai, care, de ar paște sau ar mânca orișicât de mult, tot nu se satură cumsecade, de aceea oamenii consideră Paștile lor ca unul care nici n-ar exista.

O legendă veche povestește cum Preacurata Fecioară Maria, după ce a născut pe fiul său, Domnul nostru Iisus Hristos, neavând alt loc unde-l pune, l-a înfășat și l-a culcat în ieslea lui Crăciun. Acolo erau legați boii și caii acestuia.

Boii mâncară cât mâncară și, săturându-se, se culcară și prinseră a rumega. Caii, însă, obraznici, nu numai că mâncară tot fânul cât era în iesle, ci-l mâncară până și pe cel de pe pruncul Iisus, pe care-l puse maica sa acolo. Văzând Maica Domnului aceasta, s-a supărat pe dânșii și i-a blestemat să nu se mai sature de mâncare decât o dată pe an, și anume în ziua de Ispas, iar pe boi i-a binecuvântat.