În ianuarie 2015, Parisul trăia clipe dramatice. Redacția publicației satirice Charlie Hebdo era mitraliată, la propriu, de o grupare care a acționat în spiritul Coranului, publicația fiind acuzată de răspândirea unor desene „satirice“ denigratoare la adresa profetului Mohamed, gest considerat similar cu cea mai josnică abordare a unui lucru sfânt. Lumea s-a dus după fentă și multe săptămâni social media fremăta la sloganul „Je suis Hebdo“. Vă amintiți de steagul Franței pus peste poza de profil la mulți cunoscuți din listele dumneavoastră, majoritatea nefiind vorbitori de franceză și nici parte a publicului amintitei reviste, dar… ăsta era curentul. S-au scris multe, s-au vorbit multe. A fost poate pentru prima data când s-a pus problema unei etici a satirei și a umorului, publicația pariziană fiind acuzată voalat că a depășit un anume fir roșu și pe drept cuvânt. Sigur, apărătorii dreptului la libera exprimare au sărit în sus, uitând de războaiele sângeroase purtate pe temeiuri religioase și de faptul că nu poți batjocori la nesfârșit un verb fundamental al psihismului uman, acela de „a crede“. Pe de altă parte, umorul sau mai bine percepția lui este indisolubil legată de educația din dotarea receptorului. Sunt sintagme consacrate. Una e să râzi și alta e să râzi ca prostul. Ori nu toată lumea înghite orice, mai cu seamă umor franțuzesc cu iz similar brânzei consumate de ei la desert.
Revenind, partea neprezentată populației civile din perioada consecutivă tragicului eveniment a fost cea financiară. Cu un tiraj suplimentat la câteva milioane de unități, subvenționate, atenție, de statul francez, publicația s-a trezit peste noapte cu conturile doldora de zero-uri după cifre și a devenit brusc foarte sustenabilă, în condițiile în care făcătorii de ziare știu cam ce înseamnă să faci așa ceva și mai ales cu ce costuri. O judecată abruptă ar spune că moartea redactorilor de la Charlie Hebdo a făcut revista mai bogată. Dumnezeu să-i ierte și să fie primit!
Vine anul 2023. Un început de an extrem de stresant pentru toată regiunea centrală a Europei, cu un conflict deschis și cu o frică generalizată că ororile ultimului conflict mondial s-ar putea repeta într-un context pașnic și prosper creat după 1989. Respectând trendul momentului, scoarța terestră a găsit de cuviință să se scuture și două cutremure de peste șapte jumate, cu o rafală de replici seismice au zguduit Turcia, care s-a mișcat cu vreo trei metri de la locul ei consemnat pe toate hărțile serioase din lume. Mii de victime, povești cutremurătoare cu oameni care și-au văzut agoniseala de-o viață una cu pământul, acte medicale duse la limita imposibilului care au culminat cu o naștere sub dărâmături, copilul fiind salvat și mama nu. Celor ce nu știu ce înseamnă asta, să facă bine să caute mărturii din Bucureștiul anului 1977. Ce este la turci acum e cam de zece ori mai dramatic. Sigur tabloul poate fi continuat cu știri la fel de dramatice venite din spațiul afectat de cutremur. Ei bine, în acest context deosebit, în care suferința umană trece peste orice religie, publicația pomenită în debut lansează un desen, chipurile satiric, în care sunt reprezentate dărâmăturile din Turcia și remarca, complet idioată, “… și nici nu a fost nevoie de tancuri“.
Aflați că reacțiile au venit imediat, un internaut oferind o sumă de bani pentru fiecare deget tăiat al desenatorului. Nu-i așa că ați pune și dumneavoastră un bănuț acolo? Aș îndrăzni să vă spun, să nu ne mirăm dacă Parisul va fi scena unui nou atentat. Rămâne de văzut. Pentru că în acest caz, Charlie Hebdo nu mai este satiră, ci inconștiență. Nu mai este umor, nu mai este libertate de exprimare, este nesimțire, indolență și sfidare. Este ceea ce francezii pomenesc de sute de ori pe zi: „merde“ (adică ceea ce îngrașă cernoziomul și iese din mamifere în stare semisolidă, în franceză). Dezgustător.
Pe mai încolo. (GD PATRAUCEAN)
