Răscoala de la 1907. Revolte şi represiune în judeţul Neamţ

La 1907, în România condusă de regele Carol I, care cu un an înainte își serbase jubileul domniei, a fost o răscoală țărănească ce s-a întins din nordul Moldovei până în Oltenia și care a fost înăbușită printr-o represiune armată sângeroasă. Jubileul regal, cu o participare deosebită, din toate colțurile în care trăiau români, arăta o țară ce părea o alternativă firească pentru bucovineni, ardeleni sau basarabeni. O alternativă împotriva politicii sălbatice de rusificare sau a politicii rafinate de germanizare. Se născuse un stat independent cu tendinţe de modernizare. Cei mai mulţi dintre istorici consideră că domnia de 48 de ani a lui Carol I a însemnat centralizare şi modernizare, tarele ei fiind votul censitar şi nerealizarea unor necesare reforme agrare. S-a speculat pe tema intervenţiei serviciilor secrete austriece sau ruseşti, care voiau să lovească în statul român şi să-l destabilizeze. Recomandăm în acest sens volumul al II-lea al lucrării „Istoria loviturilor de stat în România”, de Alex Mihai Stoenescu. Dar, dincolo de toate, ţăranii au ieşit cu furci, topoare sau coase să lupte pentru o bucată de pământ şi un trai mai bun. Oamenii politici ai timpului, despărţiţi în partide, s-au unit de această dată pentru a înfrânge pe ţărani.

Urmărind statisticile vremii, constatăm că răzeşimea şi ţăranii împroprietăriţi la 1864 sau la împroprietărirea însurăţeilor reprezenta un procent mic decât marii proprietari şi mănăstiri. Alexandru Ioan Cuza, „părintele ţăranilor”, făcuse mult bine, dar foamea de pământ nu fusese potolită. În satele Moldovei, greutățile specifice vremii erau multiplicate, în afara prețurilor industriașilor și a politicii financiare a Statului, de avarismul marilor proprietari și arendași, fie ei români sau străini. Arendaşii, intermediari între boieri şi ţărani, erau asimilaţi în mentalitatea populară cu ciocoii, jecmănitorii satelor. „Bate-i, Doamne, pe ciocoi/Cum ne bat şi ei pe noi…”, zicea o doină veche. O strofă dintr-un cântec popular nemțean reliefează cel mai bine realitatea vremurilor: „Să pui plugul să brăzdez/Unde-o fi câmpul mai des/Să trag brazda dracului/Din marginea satului/La ușa bogatului/Vămuitorul satului”.

În agricultură, la începutul secolului, 20 mari proprietari din fostul judeţ Neamţ, cu moşii de peste 500 de hectare, deţineau 16.906 hectare de pământ. Marii proprietari foloseau arendaşi pentru exploatarea terenurilor şi cei mai mulţi dintre ei nici nu locuiau în ţară. Ca urmare a acestei repartiţii funciare şi a agravării sistemului muncii de clacă, între anii 1904-1906 starea de tensiune la sate a crescut, agitaţiile şi mişcările ţărăneşti au devenit tot mai frecvente. O puternică lovitură dată țăranilor a fost și seceta din anul 1904. În toamna anului 1904 au loc agitaţii şi mişcări ţărăneşti în mai multe localităţi, dintre care menţionăm pe cele de la Poienari, Săbăoani şi Tămăşeni.

Flacăra răscoalei de la 1907 a izbucnit la 8 februarie pe moşia Flămânzi din judeţul Botoșani, moşie arendată de un întreprinzător evreu. Răscoala s-a extins în rapid în toată Moldova. Armata şi jandarmii au intervenit şi puştile şi tunurile au tras în ţărani. Nicolae Iorga scria un editorial în ziarul său „Neamul Românesc”, un adevărat blestem, „Dumnezeu să-i ierte!”, pe care-l prezentăm in extenso: „Dumnezeu să-i ierte pe cei patru ţărani români împuşcaţi în oraşul românesc Botoşani de oastea românească în ziua de 5 martie 1907. Să-i ierte Dumnezeu pentru câtă muncă de robi au muncit, pentru ce trai de dobitoace nenorocite au dus, pentru câtă înşelare au suferit, pentru câtă jignire au îndurat, să-i ierte pentru viaţa lor de suferinţe, să-i ierte pentru clipa de desperare când s-au ridicat vărsând pe strade, nu sânge omenesc, ci rachiul cu care erau otrăviţi. Să-i ierte Dumnezeu pe ostaşii care, de frica poruncii, au împuşcat pe fraţii lor, cel mai greu păcat ce poate împovăra o inima omenească. Şi să nu ierte Dumnezeu pe străinul fără inima care a stors vlagă o sută de ani şi astăzi vrea şi sângele, pe stricătorii pământului, pe risipitorii gospodăriilor, pe pângăritorii femeilor; să nu ierte Dumnezeu pe ciocoimea obraznică şi proastă, care n-a ştiut şi nu ştie a-şi înţelege, iubi, apăra şi măcar cruţa pe cei de o lege şi un neam cu dânşii; pe hazii politicieni mâncaţi de pofte şi nevolnicii; să nu ierte Dumnezeu pe cârmuitorii neghiobi sau vânduţi înaintea cărora, cufundaţi în orgii budgetare, fumegă acum acest sânge nevinovat. În vecii vecilor, cât va mai dăinui suflarea românească pe acest pământ, să nu-i ierte Dumnezeu pe netrebnicii şi făcătorii de rele”. Nicolae Iorga a scris mai multe articole acuzatoare, nu e de mirare că a fost considerat unul dintre instigatorii la răscoală. Chestiunea ţărănească a fost mereu în atenţia marelui istoric. Recomandăm spre studiu şi cartea lui Radu Rosetti – „De ce s-au răsculat ţăranii” – sau culegerea de texte întocmită de istoricul nemţean Ioan Scurtu şi, de ce nu, voluminosul studiu realizat în perioada de început a Republicii Socialiste România, sub direcţia lui Andrei Oţetea şi I. Popescu-Puţuri sau colecţia de documente întocmită de „academicianul” Mihail Roller.

Răscoliţi de tragedia ţăranului român au fost mulţi dintre oamenii de cultură ai timpului şi scrierile sau imaginile create de Ion Luca Caragiale, Liviu Rebreanu, George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă, C.D. Dobrogeanu-Gherea, Tudor Arghezi, N.D. Cocea, Mihail Sadoveanu, I.I. Mironescu sau Octav Băncilă, Nicolae Vermont, Nicolae Tonitza, A. Murnu  sau Iosif Iser trebuie urmărite. Şi nu trebuie uitate. „Să nu uiţi, Darie! Să nu uiţi…”

Judeţul Neamţ era în cea mai mare parte montan, în „ulucul subcarpatic”, cultivându-se cereale. Primele agitaţii ţărăneşti au fost semnalate încă de la data de 5 martie 1907, concomitent, în mai multe localităţi: Roznov, Podoleni, Zăneşti, Buhuşi, Costişa, Orbic, Mănoaia şi Zbereşti, localităţi situate în această zonă depresionară subcarpatică. Până la 13 martie 1907 au fost cuprinse de răscoală peste 57 de localităţi dintr-un total de 259 câte avea judeţul Neamţ.

Muncitorii din Buhuşi şi Piatra-Neamţ, plutaşii de pe Valea Bistriţei şi marea majoritate a intelectualilor s-au solidarizat cu ţăranii răsculaţi. Într-un dosar al Tribunalului din Piatra Neamţ, din 12 martie 1907, se arată că la Roznov  „… au început a se aduna în grupuri ţărani, lucrători din fabrici şi agricultori, precum şi locuitori de profesie plutaşi”. La Uscaţi (comuna Războieni) şi Urecheni, învăţătorii I.V. Ungureanu şi N. Teodorescu organizau întruniri la ei acasă şi-i îndemnau pe ţărani să preia moşia de la arendaşi. La fel procedau şi învăţătorii Strugaru din Hangu şi Trofin de la Grinţieş, comune aflate în zona de munte, aici problemele fiind în legătură cu exploatările forestiere.

În fondul Tribunalului Judeţului Neamţ se află dosarele de anchetă în procesele intentate de autorităţi ţăranilor răsculaţi. Se arată participarea muncitorilor de la fabrica de postav Buhuşi, în număr de 200, la răscoala ţăranilor de la Buhuşi, Costişa şi în satele învecinate. Documentele relevă faptul că locuitorii din judeţul Neamţ au primit scrisori de la fiii lor plecaţi în armată şi trimişi să înăbuşe răscoalele ţărăneşti, scrisori care erau adevărate chemări la răscoală. O asemenea scrisoare se păstrează în dosarul răscoalei de la Păstrăveni şi este semnată de sergentul Stângu Grigore din Regimentul 15 Războieni, care se afla la Buhuşi pentru înăbuşirea răscoalei de acolo. Prin scrisoarea făcută la cererea mai multor soldaţi din Păstrăveni, sergentul Stângu Grigore îndemna locuitorii din comună să se răscoale „toată obştea, (…) toţi şi mai mari şi mai mici”. Locuitorii din comunele Zăneşti, Războieni, Păstrăveni, Urecheni, Budeştii-Ghicăi, Costişa, Grumăzeşti, Borleşti, Balcani, Tazlău, Buhuşi au luptat pentru drepturile lor, înfruntând nu de puţine ori armata şi forţele jandarmereşti. Înspăimântate, autorităţile locale au trimis în zonă regimentele 2 Roşiori din Bucureşti, 7 Infanterie din Prahova, 3 Calafat ş.a. După 11 zile de la izbucnire, la 16 martie 1907, răscoala a fost înăbuşită. Judecătorul de instrucţie al Tribunalului Neamţ raporta că s-a înapoiat din judeţ, unde s-a ocupat cu „restabilirea liniştii şi arestările celor vinovaţi”.

Într-adevăr, numărul ţăranilor arestaţi şi deferiţi justiţiei sub acuzaţia de participare la rebeliune s-a ridicat la peste 300, aruncaţi în închisori şi maltrataţi. Mulţi alţii nu s-au mai ridicat de pe brazdele pentru care au luptat şi pe care le-au udat cu sângele lor. Nu au trecut mulţi ani şi ţăranii, în mare majoritate fără o bucată îndeajuns de mare de pământ pe care să o lucreze şi să-şi ţină familiile, au fost chemaţi să apere pământul ţării şi să lupte pentru o Românie Mare…

Prof. dr. Daniel DIEACONU