Într‐o țară ca afară, cum le place unora să se manifeste, traiul de zi cu zi este sub umbrela legii. Nimeni nu‐i mai presus de aceasta, cel puțin la prima vedere, iar fiecare truditor știe că trebuie să o respecte, pentru liniștea lui și a celor din jur. Ai libertatea să nu o respecți, dar suporți consecințele. E o relație simplă, dar și foarte complicată în același timp, cam ca în cazul nefericitului vice de la CSM, ce s‐a cam trezit într‐un iureș mediatic consecutiv unui incident, dacă nu banal, atunci sigur gratuit.
În miez de noapte când întâlnești un melc pe drum, fie el și cu girofar, treci pe lângă el. Dacă ai pe cineva în spate, semnalizezi, te‐ai dus, sănătate, pa. Este de‐o banalitate brutală. Acuma dacă melcul era organ și s‐o trezit că nu l‐ai semnalizat ca la carte… e ghinion de neșansă. Omul legii se simte la gumari și te oprește să te atenționeze că nu ai făcut bine. Didactic și pedagogic.
În situația lui Horodniceanu, apar la confluență două stereotipuri sau credințe ce vor trebui ajustate grabnic. Prima. Este foarte posibil ca domnia sa, vicepreședintele CSM, să fi fost sigur că bolidul din dotare, nu trebuie oprit, așa cum BMW-urile nu sunt obligate să semnalizeze ori să dea prioritate. Tragerea pe dreapta a purtătorului de magistrat a fost interpretată la cald ca fiind o dovadă de tupeu amestecat cu inconștiență, ca și cum ai vrea să potolești un mamifer fioros cu un plici de muște. Total greșit. Un plici aplicat în părțile moi face minuni.
A doua‐i vizează pe cei doi plătiți din ce împrumută statul, pentru că din ce produce se plasează în alte părți. Faceți un exercițiu de imaginație. Colegi care la unu jumate noaptea dorm de rup salteaua și tu faci patrulă conform graficului, cu 50 la oră, pe coclauri, fără vreun stabiliment cu cafea, întuneric beznă și bârfești cu colegul din dreapta bunăciunile angajate recent prin birouri. Și pac! Apare un pelican care trece pe lângă tine, cu un agregat numai bun ca aspirator de fufe, care tocmai te‐a ignorat conform zicalei latine: Acvila non capit muscam. Clar, ai sărit din feng shui. Și aici se merge la două capete. Ori e vreun meltean și atunci show-ul este garantat cu tot felul de „să moară familii, copii, dujmani și alte orătănii“, ori apare un nene de la drum lung, dornic să ajungă unde visează și cei aflați în patrulă. În ambele cazuri, se poate trece incidentul la capitolul diverse, de cele mai multe ori lăsandu‐se și cu de‐o cafea, să fie bine, ca să nu fie rău.
Oricât s‐ar dori, în ce‐l privește pe Horodniceanu, nu cred că a fost nici o făcătură. Surpriza a fost colosală pentru cei doi, care au cam dat în bâlbâială când l‐au văzut pe magistrat și au mers pe muchia dintre a închide ochii și cea de a deschide ochii, că nu oprești în fiecare zi un grangure de talia vicelui de la CSM, care calcă pe bec și depășește în miezul nopții, fără să semnalizeze. De cealaltă parte, dom` procuror nu s‐a imaginat nici o secundă că ar fi putea fi victima unei întrevederi cu cei despre care se fac bancuri, reacția înregistrată și difuzată (aici e altă poveste) arătând cu prisosință nemulțumirea, stupoarea de parcă toate i s‐ar fi întâmplat numai lui la finalul unei zile cu Mercur retrograd până la genunchi.
Ce mă revoltă este talia apocaliptică dată incidentului cu dimensiuni invers proporționale, numai că cel aflat de cealaltă parte a legii este un magistrat pentru care respectarea acesteia e misiune de credință. Ce să mai cerem în rest? Revenind la chestiune, și Horodniceanu, și polițiștii s‐au cam făcut de băcănie, tributari ai unor metehne mioritice ce se întind între „cine‐s eu“ și până la „ce pot face eu“, cu tot arsenalul de atitudini, fapte și gesturi conexe. Ăștia suntem. Pardon, ăștia sunt. Restu‐i can‐can.
Pe mai încolo. (GD Patraucean)